Din păcate nici unul dintre noi nu este în măsură să-ÅŸi aducă aminte de propria naÅŸtere. Ne putem însă imagina ceea ce am trăit în acel moment. Acest parcurs ne permite să înÅ£elegem în profunzime naÅŸterea propriilor noÅŸtri fii ÅŸi în acelaÅŸi timp să încercăm să retrăim propria noastră naÅŸtere.
Åžtim că a sta în burtica mamei, scufundaÅ£i în lichidul amniotic, ne dă posibilitatea de a nu simÅ£i forÅ£a gravitaÅ£iei ÅŸi, deci, de a sta comozi chiar ÅŸi cu capul în jos. Lichidul care ne înconjoară reuÅŸeÅŸte să reducă stimulii luminoÅŸi ÅŸi să-i atenueze pe cei sonori; putem simÅ£i bine zgomotele produse de intestinele mamei ÅŸi mai puÅ£in bine sunetul bătăilor inimii ÅŸi al respiraÅ£iei sale. În realitate nu suntem niciodată în liniÅŸte ÅŸi nu suntem niciodată cu adevărat imobili. Chiar si atunci când mama doarme, miÅŸcarea ritmică a respiraÅ£iei sale reuÅŸeÅŸte să ne legene (prin intermediul diafragmei). PereÅ£ii uterului ne ating ÅŸi ne mângâie încontinuu, în special în ultimile săptămâni ale sarcinii, când spaÅ£iul devine cu adevarat mic (în momentul în care mama umblă, masajul uterului este o adevarată plăcere).
Când soseÅŸte ora naÅŸterii creierul nostru stabileÅŸte o strânsă legătură cu cel al mamei; ne trimitem reciproc diferite mesaje sub forma hormonilor pentru a ne pune de acord asupra modului de a o face.
Placenta se activează pentru a organiza evenimentul ÅŸi uterul începe să lucreze pentru a ne pregăti calea de ieÅŸire. ContracÅ£iile au tocmai această funcÅ£ie preparatorie precisă ÅŸi asta provoacă o reducere a fluxului sanguin ÅŸi a oxigenului. Dar să nu vă fie frică deoarece noi, nou-născuÅ£ii, suntem în mod fericit pregătiÅ£i; natura, cunoscând bine dificultatea naÅŸterii, ne-a dat un sânge special pentru a suporta carenÅ£ele de oxigen. Avem hematocritul asemănător unor atleÅ£i de mare performanţă (însă noi ne procurăm singuri eritropoietina, nu o cumpărăm de la magazin!). De fapt suntem deja obiÅŸnuiÅ£i cu puÅ£in oxigen deoarece mama nu reuÅŸeÅŸte să respire pentru amândoi ÅŸi uite aÅŸa ne obiÅŸnuim să trăim ca ÅŸi alpiniÅŸtii la 7000-8000 metri altitudine. RezistenÅ£a noastră la această carenţă de oxigen ne va fi foarte preÅ£ioasă imediat după naÅŸtere, pentru a rezista câteva minute dacă aerul nu ajunge imediat în plămâni ÅŸi în sânge. Datorită acestei particularităţi suntem mult mai rezistenÅ£i decât adulÅ£ii ÅŸi putem suporta chiar ÅŸi câteva minute hipoxia, fără a risca daune creierului.
Pentru a reuÅŸi să trecem fără probleme prin canalul vaginal natura ne-a înzestrat, pentru încă o dată, cu multe capacităţi speciale: oasele craniului nostru nu sunt unite între ele, iar aceasta le dă calitatea de a fi elastice (dacă e necesar putem să reducem circumferinÅ£a craniului până la 2 cm). Chiar ÅŸi celelalte oase ÅŸi articulaÅ£ii ale corpului nostru sunt foarte elastice ÅŸi rezistente la tracÅ£iune.
Åži când ne gândim că adulÅ£ii ne consideră slabi ÅŸi delicaÅ£i! În realitate chiar ei ar fi cei care nu ar suporta fără daune trauma naÅŸterii.
Când reuÅŸim în sfârÅŸit să ieÅŸim cu capul sau cu spatele ÅŸtim că efortul nostru e aproape terminat. Dar, imediat după, ne dăm seama că ceea ce am trăit până în acel moment a fost complet miÅŸcător ÅŸi că noile senzaÅ£ii sunt atât de diverse încât ni se pare că suntem pe punctul de a muri. SimÅ£im imediat că suntem pe punctul de a cădea din cauza unei forÅ£e ce ne atrage în jos, după care suntem loviÅ£i de lumini ÅŸi zgomote violente, care ne fac rău fără filtrul procurat de lichidul amniotic; chiar dacă în cameră este cald simÅ£im frigul pentru că suntem uzi (senzaÅ£ia se aseamănă puÅ£in ieÅŸirii de sub un duÅŸ foarte cald). Nu cădem însă, pentru că mâini sigure ne susÅ£in, dar a fi atins ÅŸi manevrat în acel mod e înspăimântător, unde a dispărut masajul dulce al uterului?
Tot acest proces are în schimb o utilitate certă: înregistrând toate aceste senzaÅ£ii, creierul nostru înÅ£elege că s-a schimbat totul într-un ritm alert ÅŸi începe să trimită instrucÅ£iuni precise organelor pe care le controlează.
AtenÅ£ionează cutia toracică ÅŸi plămânii încep să facă intrare aerului, dar alveolele fac încă un efort pentru a se deschide deoarece trebuie să învingă rezistenÅ£a elastică iniÅ£ială (acelaÅŸi efort care se face în momentul în care trebuie să umfli pentru prima oară un balon, după primul efort e mult mai uÅŸor să sufli aerul în el). Pentru a face aceast lucru, pentru a respira eficient, suntem obiÅŸnuiÅ£i să plângem; plânsul măreÅŸte capacitatea noastră de a respira. Odată rezolvată această problemă, vedem că avem încă multe motive pentru a ne lamenta!
În acelaÅŸi timp sângele cordonului nostru ombilical, care înainte se ducea la placentă, acum se întoarce la inima noastră ÅŸi e disponibil pentru plămâni. Pe când ne aflam în uter plămânii noÅŸtri nu trebuiau să funcÅ£ioneze ÅŸi era inutil să primească sânge; acum, conÅ£inând aer, au nevoie de sânge pentru a transporta oxigenul spre întregul organism. În câteva secunde deci, inima noastră trebuie să-ÅŸi schimbe circulaÅ£ia; natura ÅŸtia deja aceast lucru ÅŸi a prevăzut pentru încă o dată totul. În timp ce în uter sângele venos ÅŸi arterial puteau să se amestece, acum în câteva minute s-a realizat separarea inimii în ventricolul drept si ventricolul stâng*. AÅŸa se formează circulaÅ£ia pulmonară ÅŸi cea sistemică ce ne vor însoÅ£i pentru tot restul vieÅ£ii.
Aproape fără să ne dăm seama ne găsim în situaÅ£ia de a respira singuri ÅŸi de a ÅŸti să oxigenăm automat organele noastre interne ÅŸi nimeni nu ne-a învăţat!
Imediat după naÅŸtere, la două-trei minute, dacă cineva ne usucă ÅŸi ne îmbrăţiÅŸează, reuÅŸim să ne relaxăm ÅŸi încetăm să ne mai lamentăm. Atunci putem deschide ochii pentru a privi liniÅŸtiÅ£i ÅŸi satisfăcuÅ£i în jur. În puÅ£ine minute, cu toate că in jur totul s-a schimbat, organismul nostru ÅŸi-a modificat toate funcÅ£iile ÅŸi ne simÅ£im bine, adaptaÅ£i situaÅ£iei noi ca ÅŸi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: probabil acesta este miracolul naÅŸterii, miracol pe care nici un om de ÅŸtiinţă nu va fi capabil să-l explice vreodată.
Acum că suntem liniÅŸtiÅ£i în braÅ£ele mamei (cât e de frumoasa văzută ÅŸi de afară!) expresia feÅ£ei noastre e relaxată ÅŸi pare să exprime toată încrederea noastră în viitor.
ÎnÅ£elegem că se prepară doi săculeÅ£i apetisanÅ£i cu lapte ÅŸi ne împingem feÅ£iÅŸoara tot mai în sus în căutarea feÅ£ei mamei noastre, obosite, dar aproape mai fericită decât noi. Dacă suntem atenÅ£i ÅŸi dacă în jurul nostru nu e prea mare confuzie ne dăm seama că e prezentă ÅŸi o altă persoană la fel de emoÅ£ionată; până astăzi am perceput-o de departe, dar nu am cunoscut-o bine. Trebuie acum să-i atingem pielea ÅŸi să-i simÅ£im mirosul, sperăm că cineva ne va purta în braÅ£ele sale. Nimeni nu ne-a spus niciodată că acela este tatăl nostru, dar fiecare dintre noi are deja la naÅŸtere zece miliarde de celule în creier ÅŸi înăuntrul fiecăreia dintre ele sunt prezenÅ£i 46 de cromozomi, jumătate din aceÅŸtia ai lui ...
*(nota traducătorului: ventricolele existau practic ÅŸi inainte de naÅŸtere, doar că erau comunicante; acum această comunicare s-a întrerupt.)