De multa vreme vreau sa adun amintiri, fragmente care ma compun, reminiscente dintr-un trecut nu foarte indepartat, pe care le rememorez cu o placere nespusa in gind de multe ori, sa ma regasesc asa cum eram atunci, insarcinata, in exces de greutate si totusi radioasa, fericita, intr-o asteptare infiorata, intr-o dulce inconstienta...
Cred ca aceasta "poveste" va avea mai multe parti, o desfasurare oarecum lunga, caci as vrea sa recuperez din mersul timpului toate fragmentele, toate emotiile, dar si detaliile "tehnice" (asta la stimularea lui tike de exemplu). Si cum timpul nu e foarte ingaduitor mereu cu mine, mesajele se vor insirui intr-un ritm poate neuniform...
A iubi, aceasta vine tare de departe vine.....
Eu si V ne cunosteam, eram impreuna de mai bine de doi ani. Un timp lung si scurt in acelasi timp, un timp semnificativ in care mi-am vindecat ranile si fiinta , un timp in care ne-am regasit pe noi insine si-am invatat, reinvatat iubirea, plenitudinea fiecarei clipe, frumusetea gesturilor simple.
Veneam din doua lumi diferite, dar din aceeasi stare interioara, insetati amindoi de liniste , de frumos, de furtuna sentimentelor.
Dupa mai bine de doi ani, fiinta celuilalt nu mai avea secrete, si totusi...
Incertitudinea inceputului
Si totusi, se nascuse brusc in mine, violent, imperativ, dorinta de a avea un copil. Nu discutasem despre asta, rareori glumeam, eram in acel soi de acceptare gen "daca o fi sa fie, va fi bine primit", nimic mai mult.
Si pentru prima data, aceasta dorinta, una foarte importanta pentru noi, i-o ascundeam, nu stiu nici acum de ce, poate de teama ca visele pot fi spulberate atunci cind incercam sa le prindem in cuvinte...dar imi petreceam serile rugindu-ma (nu , nu sint o mare credincioasa, practicanta nici atit), rugindu-ma cu ardoare ca acest copil sa vine, sa vina, sa vina...
In ianuarie, constatam cu oarecare mirare ca ma ingras, ca si cum corpul meu se pregatea de ceva...el ma gasea "implinita", dar nu stia despre ce vorbeste.
In februarie, o stare acuta de oboseala imi turmenta zilele, noptile; am pus-o pe seama examenelor multe, noptilor nedormite, stresului.
Si totusi...incepeam sa am indoieli, cautam in disperare informatii despre primele semne ale unei sarcini, le identificam, invatam sa imi citesc corpul, tot fara sa spun nimic.
Doar ca nu am scapat privirii lui atente...si intr-o joi dupa-amiaza, pe cind ma pregateam sa plec la cursul de latina (era soare, mult soare), corpul acesta al meu m-a tradat, toate fortele au disparut si am luat impreuna drumul spre cabinetul medical. Banuia, si la fel ca mine, nu zicea nimic. Analize, obrajii rosii ca de o rusine, ca de o jena indefinita de a-i fi ascuns ceva atit de important....si rezultatul pe 8 martie, da, eram insarcinata, da, purtam viata in mine, da, aveam sa fim trei...
Si caruselul a inceput sa se invirta, traiam din acel moment doar in ritmul acestei sarcini, in ritmul evolutiei fiintei ce prindea contur in mine si in visele noastre.
|