Copiii nu se uită niciodată la ceas
"De ce copilul nu respectă un orar?" este o întrebare pe care mama aflată la primele experienţe şi-o pune adeseori, presată de pediatru, de părinţi, de cărţile şi revistele pline de reţete pentru toate situaţiile.
Societatea noastră se aşteaptă ca bebeluşul să nu mai ceară sânul la ore imprevizibile, să doarmă toată noaptea şi să îşi regleze singur programul. Se crede că mama poate interveni în aşa fel încât să condiţioneze şi să obişnuiască copilul şi, fără această intervenţie, normalizarea nu poate avea loc. Dar putem fi siguri că această intervenţie condiţionată este eficientă/necesară/utilă/benefică?
Cel mai adesea, bebeluşul continuă să sugă la intervale neregulate, dar îi este dat să sugă altceva decât sânul matern: o suzetă, un biberon cu ceai sau cu lapte artificial. Nu copilul a fost condiţionat, ci mai degrabă mama.
Toate regulile pe care o mamă le aude încontinuu, le citeşte în revistele "pentru părinţi" (care au ca principală sursă de finanţare, după cum se poate imagina, industria pentru copii) sunt reguli care au fost create pentru alăptatul artificial. Formula care se cumpără în farmacie nu este un substitut echivalent al laptelui matern, ci are multe limite; pentru a depăşi aceste limite, în afară de comoditatea relativă a organizării departamentelor de nou-născuţi din spitale, s-a instaurat o practică, aceea de a distanţa supturile şi de a da o anumită cantitate fixă de lapte artificial, la ore prestabilite. Formula artificială e mai greu digerabilă şi se dă în cantităţi probabil mai mari decât ar fi mâncat copilul în mod normal (deoarece curge repede din biberon şi este mai uşor să forţezi copilul); iată de ce copiii care sunt hrăniţi cu biberonul au tendinţa de a bea 180 ml sau chiar mai mult la un supt şi să ia pauze de 3-4 ore (chiar dacă nu mereu!). Acesta însă nu este modul fiziologic de hrănire al speciei umane!
Ar mai fi de amintit că, în timp ce biberonul e DOAR un mod de a hrăni copilul, alăptatul la sân e un instrument biologic mult mai sofisticat, deoarece transmite copilului hormoni, enzime, neurotransmiţători, anticorpi şi celule vii ale sistemului imunitar. Aceste substanţe folosesc nu doar la fabricarea de ţesuturi în corpul în continuă creştere al nou-născutului, dar şi la punerea la punct şi stimularea în mod corect a sistemelor sale biologice - nervos, endocrin, imunitar - şi capacităţilor sale de regularizare internă - pentru zaharuri, colesterol ş.a. Această "punere la punct" precoce va avea în anumite situaţii influenţe pentru toată viaţa de adult. Suptul are apoi o funcţie calmantă pentru nou-născut: repetarea lui de multe, multe ori într-o zi modelează structurile gurii (palatul, mandibula, arcadele dentare) în mod perfect - dacă în gura copilului intră doar ţesutul moale al sânului, sau în mod imperfect - dacă, din contră, bebeluşul suge orice alt obiect mai rigid, cum ar fi tetina sau suzeta, anatomice sau mai puţin anatomice.
Aşadar, atunci când copilul semnalează că vrea să sugă, cererea nu e neapărat legată de nevoia sa de a se hrăni; oricum, orice alăptat, scurt sau lung, asigură copilului în acelaşi timp nutrienţii şi confortul contactului cu mama. Nu este corectă din punct de vedere biologic încercarea de a distanţa supturile sau de a impune pauza de noapte, ori oferirea unui înlocuitor al sânului atunci când bebeluşul semnalează că vrea să fie alăptat "în afara orarului".
Au fost efectuate o multitudine de studii de biologie comparată ( între om şi speciile cele mai apropiate acestuia pe scara evolutivă) şi de antropologie (cercetând cum se produce alăptatul în diferite părţi ale lumii). Se poate de asemenea dezbate fiziologia alăptatului şi digestia laptelui şi se pot trage concluziile.
Din toate aceste aceste studii reiese că:
- Toate speciile de primate antropomorfe alăptează la cerere cu o frecvenţă crescută (pentru câteva minute de câteva zeci de ori pe zi) şi puiul e în contact continuu cu mama; asta se întâmplă timp de câţiva ani.
- În cazul speciei umane, alăptatul devine un comportament folosit şi supus unei mari variabilităţi culturale; oricum, în cea mai mare parte a populaţiei lumii, mama pune copilul la sân când acesta doreşte şi alăptatul continuă atât ziua cât şi noaptea; în anumite populaţii, mai apropiate de originile naturale, unde nou-născutul e purtat de către mamă cu faşe sau alte obiecte asemănătoare, alăptatul e continuu - 2-3 minute de câteva ori într-o oră; chiar şi în lumea occidentală, femeile care alăptează la cerere văd că, în primele luni de viaţă, copilul vrea la sân de 10-20 ori pe zi, pentru durate care variază de la câteva minute la o jumătate de oră şi mai mult.
- Prolactina (hormonul care ajută la formarea laptelui în sân) e mai crescută noaptea, ceea ce ne indică probabil că noaptea este momentul ca bebeluşul să profite din plin; de altfel, cu cât nou-născutul suge mai mult, cu atât nivelul prolactinei se menţine la un nivel ridicat în mod constant.
- Laptele se formează de fiecare dată când sânul este golit de suptul copilului şi producţia lui încetineşte pe măsură ce sânul se umple din nou, ceea ce ne face să ne gândim că, în mod optim, alăptatul trebuie să fie atât de des încât să nu lase sânul să se umple prea mult.
- Nu toate femeile au aceeaşi capacitate de înmagazinare a laptelui în mamele (sunt diferenţe şi de 300%); deci o femeie care are o capacitate mai mică va avea nevoie să alăpteze mai des.
- Conţinutul de grăsimi în lapte creşte odată cu durata suptului; cu cât suptul durează mai mult, cu atât copilul primeşte mai mult din aceste grăsimi, care-i dau senzaţia de saţietate, pe lângă faptul că-l fac să crească mai bine; e greşit deci să limitezi durata suptului la un anumit număr de minute, uneori copilul poate avea nevoie doar de partea mai apoasă a laptelui, iar alteori de o cantitate mai mare de grăsimi.
- Dată fiind variabilitatea compoziţiei laptelui pe care copilul îl primeşte la fiecare supt, timpii de digestie sunt la fel de variabili, între un maximum de o oră jumătate şi un minimum de câteva minute - şi asta ne face să ne gândim că specia noastră este predispusă la alăptatul foarte frecvent.
Toate informaţiile noastre duc la concluzia că rasa umană este predispusă la a-şi hrăni copiii la sân, cu o frecvenţă mare, de multe ori pe zi, cu durate şi cantităţi variabile, pentru multe luni.
Punerea copilului la sân de fiecare dată când acesta dă semne că ar vrea este o idee care poate speria părinţii şi de aici izvorăşte îngrijorarea că bebeluşul va avea o alimentaţie dezorganizată, făcându-l incapabil să se despartă de mama lui. Dar este vorba de frici nefondate, cum poate mărturisi orice mamă care a alăptat la cerere şi a diversificat copilul urmându-i timpii şi preferinţele. Obişnuinţa de a mânca se capătă tocmai mâncând, adică în faza în care se introduc alimentele solide şi nu în cea precedentă, când copilul se hrăneşte exclusiv la sân. Alăptatul are propriul ritm, care e fiziologic şi răspunde perfect nevoilor schimbătoare ale nou-născutului în primele luni. Câţi copii, ţinuţi la un regim strict în primele luni - 6 supturi la ore fixe, nimic peste noapte, durata de 20 minute maxim - au devenit apoi total haotici în alimentaţie câţiva ani mai târziu, cu dulciuri, prăjituri, pizza, gumă de mestecat şi câte şi mai câte le pune la dispoziţie industria alimentară?
Alăptatul la cerere are nevoie, din partea mamei, de o mare disponibilitate şi prezenţă în primele luni, pe lângă faptul că o pune în situaţia dificilă de a se confrunta zi de zi cu restul societăţii, care îi spune (mai mult sau mai puţin voalat) că ceea ce face nu e "normal". Poate părea o sarcină grea tot ceea ce societatea cere unei femei, dar trebuie să ne amintim că fiii noştri rămân mici pentru o perioadă foarte scurtă şi că avem nevoia şi dreptul de a ne lăsa implicaţi, cu timpul şi modul pe care natura le-a rezervat fiinţelor umane.
Articol aparţinând Antonellei Sagone (psiholog, consultant în alăptare IBCLC, docent, cursuri UNICEF, co-redactor al revistei ştiinţifice medicale "L'Allattamento Moderno"), tradus şi publicat cu acordul acesteia.
_________________
|