"Lasă-l să plângă, ai să vezi că-i trece!"
"Lasă-l să plângă, ai să vezi că-i trece!" Acest sfat este repetat părinţilor constant cu mesajul implicit că a răspunde plânsului copilului înseamnă a-l răsfăţa, înseamnă a-l învaţa să plângă ori de câte ori vrea să obţină ceva...Dar cine a spus-o?
"Nu cedaţi plânsului copilului vostru deoarece acesta e doar un şantaj afectiv." Prin această replică se încearcă dezorientarea părinţilor care, instinctiv, atunci când copilul plânge, simt că acesta are nevoie de ei orientându-se către copil şi încercând să înţeleagă de ce plânge. Sau, potrivit unora, plânsul unui copil e acceptabil doar în anumite momente şi doar dacă acesta are anumite cauze. Unele teorii "psihologice" golite de sentimente afirmă că plânsul nu ar fi altceva decât un şantaj afectiv pe care copilul îl foloseşte pentru a-şi manipula părintele şi a obţine de la el ceea ce doreşte şi, de aici, a răspunde plânsului unui copil este greşit deoarece s-ar încuraja copilul să plângă din nou pentru a-şi atinge scopul. "Lasă-l să plângă că-şi întăraşte plămânii" e unul din îndemnurile pe care nu rareori încă le mai auzim. Iar acestui îndemn i s-ar putea răspunde: "dacă plânsul e benefic plămânilor, atunci şi sângerarea e benefică venelor".
Alte teorii reuşesc să afirme într-o manieră inextricabilă că plânsul e o nevoie care se cere a fi respectată lansând şi îndemnul să nu se intervină în scopul de a linişti plânsul copilului deoarece totul s-ar constitui într-o violenţă la adresa copilului care are "nevoie" să se descarce emotiv. Dar cum s-a ajuns aici? Ideea ca există plâns fără motiv sau ca a plânge poate să fie o exigenţă sunt în realitate două construcţii artificiale create cu scopul de a nega evidenţa, aceea că plânsul exprimă o nevoie, o suferinţă la care trebuie să se răspundă. Într-un articol deosebit aparţinând lui
Jan Hunt sunt expuse
10 motivepentru care e bine să se răspundă plânsului unui copil. Citez una din frazele sale: " În orice circumstanţă, cu cât o persoană are mai mult nevoie de ajutor, cu atât are nevoie mai mult de compasiunea, atenţia şi asistenţa noastră"
Toţi cei trei factori sunt necesari pentru un răspuns adecvat: a răspunde doar la cauza fizică declanşatoare a plânsului e doar o soluţie tehnică, lipsită de iubire, pe care o poate oferi chiar şi un robot. E posibil să fii atent şi empatic fără ca în acelaşi timp să oferi o asistenţă concretă (de ex alăptându-l, ţinându-l în braţe sau ajutându-l să adoarmă) ? A fi prezent fără a te lasa implicat, a-i spune copilului "sunt aici", dar fără a-l mângâia, aşa cum anumiţi teoreticieni le sugerează părinţilor, e o contradicţie, e ca şi cum ai spune "fiţi afectuoşi într-o manieră detaşată", care se constituie într-un paradox periculos care riscă să dezorienteze, să-i introducă pe parinţi în confuzie.
Există plâns ilegitim?
Ideea că a răspunde plânsului poate să încurajeze copilul să plângă din nou se naşte din convingerea că plânsul este unul din comportamentele care deranjează şi deranjează fără motiv, comportament care se cere descurajat evitând "premierea" copilului cu un răspuns. Dar, în definitiv, întrebarea e: copilul are sau nu are dreptul să plângă pentru a-şi manifesta un disconfort şi a cere ajutorul? Dacă ar fi să ne ghidăm după unii experţi s-ar putea spune că plânsul este nelegitim doar dacă nu discutăm despre acel plâns specific orariilor mesei. Şi, în definitiv, chiar dacă a răspunde plânsului unui copil înseamnă a-l premia, a-l încuraja să recurgă la plâns din nou şi din nou atunci când are nevoie de noi nu poate să fie decât benefic, plânsul fiind un instrument eficient menit să atragă atenţia şi e corect ca un copil să se poată baza pe acest semnal atunci când toate celelalte metode de atragere a atenţiei au fost sortite eşecului.
Un alt element de reflectie e ca plânsul deseori e un semnal tardiv de cerere a ajutorului la care copilul recurge atunci când toate celelalte tentative de a comunica au eşuat. Iată că o metodă menită să nu încurajeze plânsul copilului este aceea de a răspunde copilului la primele manifestări de disconfort pe care acesta le lansează, astfel copilul va fi încurajat să caute să folosească metode mult mai subtile, rafinate într-un mod mult mai articulat, în loc să recurgă la semnalul neplăcut pe care-l constituie plânsul şi cu care în mod natural copilul este dotat. Şi totusi, acest răspuns competent al parinţilor, acela de a răspunde semnalelor lansate de copil, este, în mod sistematic, descurajat, "specialiştii" propunând persperctive dintre cele mai descurajante pentru viitoarea personalitate a copilului.
Cu toate avertismentele pe care părinţii le primesc, adesea, aceştia nu se conformează indicaţiilor luând în braţe copilul pentru a-l încuraja, dar după aceasta se simt vinovaţi deoarece li s-a spus că micuţul riscă să crească răsfăţat. Sau în alte situaţii, când copilul lansează nevoia de a fi auzit, parinţii au reţineri în a răspunde copilului rămânând blocaţi în faţa acestuia pentru ca în timp să se înregistreze o anulare a sentimentelor şi instinctelor părinţilor. Instinctul dictează fiecaruia în mod clar. Un copil care plânge comunică tempestiv o urgenţă provocând în părinte o nevoie stringentă de a răspunde plânsului acestuia. Parinţii care au fost intimidaţi, alarmaţi de previziunile sumbre ale unora în ipoteza răspunderii la plânsul copilului încearcă sentimente terifiante de angoasă, uneori ajungând să plângă şi ei simţind acest comportament ca fiind unul profund lipsit de naturaleţe.
Dar aceşti "experţi" care vorbesc despre ceea ce un părinte trebuie să facă atunci când copilul plânge rar se ocupă şi de sentimentele care se nasc la auzul plânsului unui copil. Mai rău, uneori vorbesc doar pentru a-l acuza de slăbiciune, pentru a-l critica, deoarece a încalcat una dintre liniile educative sau intervin pentru a-i impune impermeabilitate la emoţiile care se nasc în el în momentul în care îşi vede copilul lăsat pradă disperării. E posibil ca natura să fi greşit într-atât încât să doteze copilul cu un comportament specific atât de greşit, deranjant pentru el şi pentru cei care-i sunt aproape? Ce-i împinge pe aceşti "experţi" să descalifice acest mecanism atât de eficient pus la punct de milioane de ani de evoluţie?
Nu autarhiei emotive!
Plânsul copilului e un argument puternic care ne sensibilizează în profunzimea noastră deoarece şi noi am fost copii şi noi am plâns şi adeseori încă plângem. Plânsul e unul din semnalele cele mai dramatice cu care o fiinţă umană a fost dotat pentru a semnala un stadiu de necesitate. Deoarece suntem o specie socială, posedăm un instrument care naşte în mod imediat şi intens o reacţie empatică faţă de cei similari nouă în căutarea unui ajutor. Foarte probabil, în condiţii naturale, fiinţele umane, adulţii şi copiii, au puţine motive pentru a plânge deoarece trăiesc în strâns contact unii cu alţii, iar dacă se naşte o problemă aceasta se observă cu mult înainte ca o persoană să ajungă la o asemenea disperare care să-i provoace plânsul.
Dar ce se întamplă în societatea noastră? Societăţii noastre îi e frică de un adevăr simplu, acela că suntem dependenţi emotiv unul de celălalt. În societatea noastră s-ar vrea ca fiecare să trăiască autonom din punct de vedere emotiv, fără a acuza nevoia de sprijin şi refugiu în braţele confortante ale celui de lângă noi. Este vorba despre un delir al omnipotenţei, dar această autarhie emotivă ne este propusă şi deseori impusă încă din primele momente de viaţă. Cererea de ajutor, confort şi atenţii a copilului este percepută ca o încercare a acestuia de a ne scoate din izolarea emoţională pe care am învaţat fiecare dintre noi s-o căutam, s-o apăram. Astfel sunt educaţi copiii să nu plângă, astfel copiii sunt învăţaţi să înghită nodul pe care-l au în gât, astfel sunt învăţaţi să se descurce singuri. Se induce copilului ruşinea de propria sa "slăbiciune" (şi de ce ar trebui să fie o ruşine?), şi astfel copilul învaţă să ascundă plânsul cu toate nevoile ce stau la baza acestuia. Şi totuşi plânsul rămâne neascultat până când copilul renunţă să utilizeze acest instrument puternic înnăscut deoarece a devenit inutil. Atunci într-adevăr plânsul devine doar o descărcare fizică, un factor de stres în plus care e bine să fie evitat.
Să încercăm să reflectăm şi asupra faptului că noi suntem crescuţi într-o astfel de societate, într-o astfel de ideologie pentru ca pe urmă să ne întrebăm de ce plânsul unui copil naşte în noi o asemenea conturbare emotivă.
Într-un anumit plan este un fapt cu totul natural: noi răspundem simplu la un semnal de alarmă recurgând rapid la calmarea plânsului. Şi nu pentru a înabuşi plânsul, ci pentru a îndeparta cât mai curând posibil motivul disconfortului, angoasa pe care plânsul îl semnalează. Atât doar ca societatea în care trăim consideră plânsul un comportament negativ şi deci plânsul copilului nostru în ochii societăţii e un semn care indică faptul că am greşit ca părinţi în a obţine un individ "matur" şi "autonom". Sau ne-a convins că între părinţi şi copii e totul o chestiune legată de putere şi atunci copilul care plânge nu mai e o fiinţă care cere ajutorul nostru în virtutea slăbiciunii şi dependenţei sale faţă de noi, ci micul despot care vrea să "comande" sau "manipuleze". Aceste prejudecăţi se repetă constant încât am încetat de multe ori să le mai vedem absurditatea.
Şi ce se întamplă pe urmă dacă noi înşine atunci când am fost la rândul nostru copii am fost condiţionaţi în a nu da credit plânsului nostru? Am îngropat totul şi iată că plânsul copilului nostru readuce în noi dureri înăbuşite, exploziile noastre de ură reprimate. Ne simţim angoasaţi, nervoşi peste masură, dar cineva sau ceva ne-a învăţat că a plânge nu funcţionează, ne-a convins că a plânge e lipsit de orice bun simţ, ne-a făcut să uităm că în spatele oricărui plâns e un motiv, o nevoie. Şi atunci iată de ce simţim că mai întâi şi mai întâi să facem să înceteze acel plâns. Şi astfel ne angajăm în găsirea diferitelor strategii pentru a-i distrage atenţia în orice manieră copilului. Pe urmă există un alt nivel, care nu se vrea egoist, dar care poată să devină dat fiindcă tot ceea ce ne-a fost indus în credinţele noastre e că trebuie să se descurce singur şi că ajutorul reciproc e periculos, putând să creeze dependenţe. Şi tocmai pentru că la nivel inconştient recunoaştem plânsul pentru ceea ce este, ca fiind o cerere de ajutor a celui care are nevoie de noi, plâns care ne induce o stare de anxietate şi pe care am dori să nu-l mai auzim niciodată. Ideea că cineva depinde atât de mult de noi pentru satisfacerea bunăstării sale e angosantă, e o imensă responsabilitate şi apare percepută în societatea noastră ca o imensă piedică în loc de a fi percepută ca element de forţă la nivel de grup.
În fine, e un bine sau nu să permiţi plânsul eliberator?
Pentru a răspunde acestei întrebări e necesar să ne interogăm atunci când intervenim răspunzând plânsului copilului de ce răspundem acestui plâns, care fiind obiectivele noastre. Adică, e cel de a merge în întâmpinarea satisfacerii nevoii pe care plânsul o exprimă sau a merge în întâmpinarea nevoii noastre de a nu ne simţi distruşi de efectul devastator şi ameninţător pe care plânsul copilului îl are în noi? Copiii, în general, semnalizează destul de clar nevoile lor. A-i alăpta sau a-i lua în braţe de foarte multe ori e suficient pentru a-i mulţumi şi atunci de ce sa le spui parinţilor să n-o facă, de ce să-i induci pe părinţi într-o confuzie spunându-le că mai întâi e necesar să înţeleagă motivul plânsului copilului pentru ca ulterior să răspundă? Dacă mama oferă sânul copilului sau braţele sale şi copilul nu le vrea atunci e foarte probabil că pruncul are nevoie să se descarce şi o face într-o manieră cât se poate de transparentă. Ca de obicei, indicaţiile sunt complicate doar atunci când devin reguli abstracte, dar în concretul cotidianului nostru mamele, în general, ştiu foarte bine să se adapteze alăptând copilul, îmbrăţisându-l sau respectând pur şi simplu furia sa stându-i simplu alături, iar acesta este mult diferit de a vrea să se înceteze plânsul distrăgând copilului atenţia. A distrage atenţia (propunând ceva complet străin situaţiei) înseamnă a nega, dar a oferi sânul, braţele, inima nu este negare, ci consolare şi nu e nimic greşit în această abordare.
Cred că descărcările emotive prin plâns sunt un mod sănătos de restabilire a echilibrului creat de o precedentă situaţie patologică. Noi, adulţi care am reprimat plânsul, avem uneori nevoia să ne descărcăm, exteriorizând ce a fost blocat pentru foarte mult timp. Iar în procesul deblocării o persoană poate chiar să se exprime prin plâns (dar acesta nefiind unicul mod). Dacă copilul a avut o naştere traumatică, o mare frustrare sau este suferind în timp ce noi nu putem să facem nimic (se întamplă, trebuie să ne resemnăm realizând că nu suntem omnipotenţi!) şi trebuie să se descarce o va face de bunăvoie plângand în braţele mamei şi e natural că noi simţim în cazul acestor episoade de plâns inconsolabile că lucrurile merg înspre bine, că ceea ce se întamplă nu este indicatorul că ar fi ceva greşit în noi sau în copilul nostru. Deci să nu raţionalizăm aceste situaţii proiectând diferite consecinţe consacrate ca mituri ale "pervertirii" copilului ale acestui gest simplu, firesc, ci să facem ceea ce instinctul şi inima ne-o cer, să îl luăm în braţe, să îl punem la sân, iar el se va abandona fericit în braţele noastre. Iar fericirea, poate e necesar să aducem aminte, nu a facut rău nimănui niciodată.
Artiocol apartinand Antonellei Sagone (psiholog, consulent in alaptareIBCLC, docent cursuri UNICEF, co-redactor a revistei stiintifica medicala"L'Allattamento Moderno"), tradus si publicat cu acordul acesteia.