Incerc sa redau mai jos cate ceva despre metoda Montessori, metoda descrisa de insasi Maria Montessori in una din lucrarile ei.
Montessori - Il bambino in familia, carte aparuta la editura Garzanti 1956, 1991, 2000.
"Deoarece finalul parcursului este acela ca acesta, copilul, sa se adapte unei vieti sociale specifice adultilor, viata sociala care este contrara naturii copilului in primii ani de viata e clar ca in vechea scoala, vechia forma de educatie familiara copiii nu erau apreciati ca fiind ceea ce sunt. Copilul era doar un "viitor", nu reprezenta decat "ceva ce are sa devina" fapt care ii determina pe adultii din familie, educatori sa nu tina cont de nevoile, exigentele copilului decat la varsta la care acesta devine adult. Cu toate acestea un copil are o personalitate a sa la fel ca si toate fiintele umane. Acesta poarta cu sine frumusetea, demnitatea spiritului creator, care nu pot fi niciodata anulate si pentru aceasta sufletul sau pur si sensibil necesita ingrijiri dintre cele mai delicate. Nu trebuie sa ne ocupam doar de corpul acestuia, atat de mic, de fragil, nu trebuie doar sa ne preocupam sa-l hranim, spalam, imbracam. Fiinta umana nu traieste doar pentru hrana nici macar in primele zile de viata: obiectele materiale sunt pe o treapta inferioara si pot sa-i fie nocive acestuia la orice varsta. Sclavia favorizeaza copiilor, asa cum a favorizat intotdeauna adultilor sentimente de inferioritate si duce la generarea unei absolute lipse de demnitate. Ambientul social pe care ni l-am creat nu se adapteaza necesitatilor copiilor, acesta nu-l intelege pe copil. Copilul este dat in grija institutiilor scolare, scoala care devine frecvent puscarie. Astazi vedem in mod clar care sunt consecventele fatale ale scolii unde se preda copiilor folosindu-se vechile metode: copiii sufera nu doar organic, dar si moral. In asta consista problema fundamentala a educatiei, in faptul ca a educa caracterul pana acum a fost unul din aspectele lasate in afara educatiei oferite de scoala. In rest, chiar si-n sanul familiei s-a facut aceasi eroare de principiu: se gandeste in permanenta la viitorul copilului si nimeni niciodata nu se preocupa de prezent, la ceea ce-i este necesar copilului varstei sale specifice. Dintre toate necesitatile pe care copilul le are una este ignorata in modul cel mai pregnant: exigenta spiritului, a sufletului copilului. Fiinta umana care exista in copil ne ramane ascunsa, continam sa o ignoram.
Noua ne sunt invizibile toate incercarile disperate, toata energia acestuia de a se apara de noi, de adulti: plansetul, urletele, capriciile, timiditatea, rebeliunea, minciunile, egoismul, spiritul de distrugere, autodistrugere. Mai mult, gresim in a considera toate aceste manifestari care nu sunt altceva decat metode de aparare a copilului ca si trasaturi esentiale a caracterului unui copil. Credem atunci ca menirea noastra este aceea de a incerca sa eliminam toate aceste manifestari cu maximum de severitate, care poata sa mearga pana la pedepse corporale. In schimb aceste manifestari ale copilului nu sunt altceva decat indicii ale unei boli morale, preludiul unei adevarate boli nervoase care-si va face simtite consecintele pentru tot restul vietii. Stim cu totii ca dezvoltarea la aceasta varsta e cea mai importanta etapa in dezvoltarea unei fiinte umane. De aceea o denutritie morala, o intoxicare a spiritului in copilarie sunt la fel de fatale omului ca si lipsa unor membre pentru sanatatea sa corporala. Iata de ce educatia infantila este problema cea mai importanta a umanitatii.
[...]
"Copilaria este eternul Messia, care in mod continuu se reintoarce in bratele umanitatii decazute pentru a o ruga sa se intoarca in ceruri"
Daca vom incepe sa consideram ca absolute si urgente necesitatile copilului, craindu-i o lume, un ambient adaptabil lui vom fi constructorii uneia dintre cele mai mari opere puse in folosul intregii umanitati.
Copilul nu poate sa desfasoara o viata regulara in modul in care adultii o fac. In acelasi timp devine nociv adultul prin continua sa supraveghere, cu neintreruptele observatii, cu impartirea diferitelor ordine arbitrare. Acest adult disturba, impiedica o dezvoltare armoniasa copilului. In acest mod se sufoaca toate fortele bune existente in copil, forte care germoliaza in sufletul acestuia, iar copilului nu-i ramane decat intensa dorinta de a se elibera cat mai repede de tot si de toate.
Sa abandonam deci rolul de carcerier si sa incercam sa oferim copilului un mediu adaptabil acestuia, pentru ca in modul cel mai posibil sa incetam sa-l obosim pe acesta cu supravegherea si invataturile noastre. Trebuie sa ne convingem ca cu cat mai mult mediul va fi adaptabil copilului cu atat mai mult parintele, educatorul nu va interveni in educatia acestuia. In acest punct ajunsi nu trebuie sa fie uitat un principiu important. A da libertate copilului nu inseamna a-l abandona lui insusi, a-l neglija, a-l ignora. Ajutorul pe care-l dam sufletului infantil nu trebuie sa fie indiferenta pasiva in fata tuturor dificultatilor de dezvoltare, ci asecondarea copilului cu prudenta apeland la ingrijiri afectuoase.
[...]
In momentul in care s-au creat micile piese de mobilier de care copiii au nevoie vom vedea ca acesta isi ordineaza activitatea in mod incredibil. Miscarile copiilor sunt directionate de forta vointei, acestia reusesc sa ramana singuri, in afara pericolului pentru ca stiu ceea ce vor. In copii exista o nevoie de a intreprinde mult mai puternica decat aceea de a se nutri doar ca noi nu putem sa o recunoastem pentru ca pana acum le-a lipsit acestora campul de activitate adaptabil lor.
Daca noi vom oferi acestor mici teroristi, care sunt in permanenta nemultumiti un camp de activitate adaptabil lor ne vom regasi cu mici fericiti muncitori. Distrugatorul proverbial va deveni cel mai atent ingrijitor al obiectelor care-l inconjoara: copilul galagios si dezordonat va deveni copilul linistit si ordonat. Dar daca copilului ii lipsesc mijloacele exterioare adaptabile lui acesta nu va putea niciodata sa foloseasca imensele energii pe care natura i le-a pus la dispozitie. Copilul simte impulsul instinctiv inspre o activitate care sa intereseze toate energiile sale deoarece numai in acest mod va putea sa perfectioneze toate facultatile sale. Totul depinde de acest fapt.
Astazi, cu totii stim ce inseamna " casa copilului" si (unde) se construiesc obiecte simple, practice care sunt puse in slujba dezvoltarii intelectuale a copilului. Astfel in aceste case regasim mici obiecte de mobilier gratioase, pictate in culori vesele, usoare astfel incat orice copil sa fie capabil sa le manipuleze. Culorile acestor piese de mobilier fiind deschise se vor nota cu o mai mare pregnanta petele de unde cu putina apa si sapun se pot curata. Fiecare copil isi alege singur locul, potriveste totul dupa bunul sau plac, dar cum corpurile de mobilier sunt usoare, copilul le poate manevra cu usurinta, aceste vor produce zgomote care-l vor determina pe copil sa fie mai atent in miscari, astfel copilul invata sa fie atent relativ la miscarile propriului corp. In acelasi timp exista mici obiecte gratioase din sticla sau portelan. Aceste obiecte daca vor fi lasate sa cada se vor sparge in bucati, se vor distruge pentru intotdeauna, iar sentimentul de neplacere care se va naste in copil va fi pedeapsa sa majora.
Ce mare durere pierderea unui obiect drag! Cine nu se simte impins sa consoleze un copilas care a devenit cu totul rosu, care plange in fata unui obiect rupt? Dar de acum inainte atunci cand va trebui sa poarte obiecte fragile isi va da toata silinta pentru a-si coordona in asa maniera miscarile corpului incat sa nu aduca nici o dauna obiectului. Ambientul insusi il ajuta pe copil sa se autodepaseasca in permanenta, daca pentru fiecare eroare facuta copilul simte o parere de rau nu este necesara interventia educatoarei. Aceasta poate sa ramana spectatoare a tuturor micilor incidente care au loc. Putin cate putin copilului i se va parea ca aude vocea obiectelor, copilul va putea percepe limbajul mut al acestora: "fii atent, sunt pe o tavita, sunt fragila, pictata delicat, nu ma da de pamant, nu ma pata". Chiar si estetica obiectelor e importanta. Incaperea va fi dotata de mici obiecte utile curateniei spatiului, maturici, farase, carpe de stres, etc. Toate frumos colorate, atragatoare menite sa-l impinga pe copil sa le foloseasca.
Fiecare copil care stie si poate sa se ingrijeasca pe sine, care poate sa-si puna pantofii, care poate sa se imbrace, dezbrace singur oglindeste prin bucuria, fericirea sa reflexul demnitatii umane deoarece demnitatea umana deriva din sentimentul dat de propria independenta.
Bucuria pe care copilul o incearca atunci cand lucreaza, il determina pe acesta sa desfasoare orice activitate cu un entuziasm aproape excesiv. Repetarea continuua a celorasi actiuni in determina pe copil sa fie fericit. Noi vedem in "casa copilului" pitici la cea mai frageda varsta capabili sa se dezbrace singuri, sa-si incheie nasturii, sa faca noduri, sa puna masa, sa spele farfuriile si paharele, sa se repezeasca cu carpa atunci cand au varsat din greseala supa. Daca spala vasele, curata acolo unde altii au murdarit procura bunastare altora care au impartit munca cu el. Si cu toate acestea copilul nu considera acest lucru in favoarea altora ca pe un efort suplimentar care sa necesite un premiu. Nu, e tocmai efortul, activitatea in sine cea care-l gratifica in mod absolut.
Intr-o zi am vazut o fetita care statea la masa, in fata farfuriei cu supa fara ca s-o guste macar. I se promisese acesteia ca i se va permite sa puna masa, dar cineva uitase de promisiune. Aceasta deziluzie pe care fetita o incerca a redus la tacere propriile nevoi ale corpului, constientul sau era mult mai exigent decat exigentele date de stomac.
Astfel se dezvolta acea parte de activitate orientata inspre exterior care are un scop social.
Si cu toate acestea, faptul ca copiii desfasoara cu mare interes toate aceste activitati nu reprezinta inca aspectul esential: aceste activitati sunt doar inceputul si constitue doar o latura mai putin importanta a activitatii infantile.
Se stie ca marii ganditori, oamenii de stiinta dau impresia unui intime reculegeri de sine care-i tin departe de lume.
Cu totii isi aduc aminte de glumele care circula pe seama lui Newton care uita sa manance si-a multor altora. Ei bine, tocmai aceste glume indica latul opus acestei reculegeri de sine. Marile descoperiri care au dus la progresul intregii umanitati nu se datoreaza atat culturii, cunoasterii oamenilor de stiinta cat capacitatii acestora de a se adanci in procesul, marea munca desfasurata, de a se izola de lume.
Daca copilul va gasi campul de actiune care sa corespunda celor mai intime exigente ale sale, acesta va revela in timp ce altceva ii este necesar pentru dezvoltarea sa optimala. Copilul incearca pe moment raporturi cu genul uman care-l inconjoara si le gaseste. Dar in acelasi timp exista in individ exigente intime, exigente carora cere sa li se abandoneze intr-o munca misterioasa care solicita completa solitudine, separatea de tot si toate. Nimeni nu poate sa ajute copilul sa atinga aceasta intima izolare care sa-i permita sa ajunga la lumea sa cea mai profunda, misterioasa, bogata, plina de trairi.
Daca altii se vor introduce in activitatea copilului nu vor face altceva decat sa distruga, intrerupa acest proces de cunoastere interioara.
Acest castig care se obtine prin eliberarea fata de lumea externa trebuie sa provina de la insusi sufletul nostru. Aceasta stare de reculegere totala se regaseste doar in marii oameni."
"
gradinitele montessori"