amoga scrie:
Partea la care poate ar trebui să te pregătești tu este să vezi cum alții îl „abuzează” (împins, ignorat, nedreptățit într-un fel sau altul) și totuși el le preferă compania (sau tentativa acesteia). E destul de greu pentru un părinte să-și vadă copilul într-o poziție pe care el, părintele, n-ar accepta-o dar care nu pare să-l deranjeze pe copil. Uneori, în astfel de cazuri, e mai bine să respecți opțiunea copilului și să nu intervii decât în cazurile extreme (bătăi, abuzuri serioase, etc.). Așa că pregătește-te
...
Multumesc pentru incurajari. Referitor la paragraful de mai sus - pana acum nu au fost situatii de genul acesta - s-au mai certat de la aceeasi jucarie, a fost impins, dar nu cu rautate sau astfel incat sa fie lovit... doar copii care invata sa interactioneze unii cu altii, iar eu nu am simtit nevoia sa intervin, nici el sa apeleze la mine. Intradevar, daca s-ar repeta foarte des sau ar degenera... mi-ar fi mai greu sa raman pasiva. Sper sa pot tine cont de sfatul tau ... sau, si mai bine, sa nu ajungem la acele cazuri extreme.
aleinad scrie:
sincer, mi se pare ca sunteti cam sensibili la tot ce nu corespunde cu parerile si principiile voastre.
Da, ai intuit corect. Dar avem pretentia sa ne fie respectate optiunile si principiile de catre apropiati, de fapt ...doar de catre parintii nostri. Pentru ca ei ne cunosc suficient de bine incat sa poata avea incredere ca luam decizii informate despre cresterea nepotului lor, ca il punem pe el pe primul plan cand luam vreo hotarare si ca nu ne place sa fim cicaliti. Inteleg si accept sa ne dea sfaturi, sa ne spuna despre cum ne-au crescut pe noi, ce au vazut la televizor, ce mai zice vecina... Dar faptul ca de fiecare data cand ne vedem suntem supusi aceluiasi interogatoriu si acelorasi observatii, imi confirma ca noi suntem mai linistiti pe cont propriu, fara a-i lasa pe ei sa ne influenteze nici starea de spirit, nici deciziile. Apoi, aceasta atitudine, chair daca nu este ideala, este rezultatul relatiei pe care o avem de mai multa vreme. Dintre cei 4 bunici, doar mama mea ne respecta deciziile si il vede pe nepotul ei ca pe un omulet mic, cu sentimente si dorinte proprii. De aceea si au ei o relatie extraordinara. Observatiile pe care i le-am facut ei recent, sunt detalii in ansamblul relatiei noastre, dar fiindca interactionam mult mai des cu ea decat cu oricine altcineva, si detaliile conteaza. Incet incet revine la normal relatia noastra, si se mai disipeaza tensiunea provocata de acele observatii.
Cu toti ceilalti, nu ma deranjeaza sa vad ca ei au alte optiuni, dar cred ca face diferenta atitudinea pe care o au si fata de copii si toleranta pe care o au ei la randul lor fata de alegerile mele. Pentru ca nu reusesc sa fiu concisa, voi da un exemplu de conversatie pe care am avut-o acum 2 saptamani cu 2 mamici. Aveam putine tangente cu fiecare din ele inainte sa devenim parinti, ne-am apropiat doar pentru ca aveam copii de aceasi varsta.
Prima mamica imi spune ca se gandeste sa intarce copilul, din diverse motive. Ii spun ca eu inca nu mi-am pus problema, deci nu am prea multe informatii cu care sa o ajut, dar ca ii respect optiunea si ca, cu toate ca noi nu suntem inca pregatiti - eu sau copilul - nu contest ca aceasta este decizia cea mai buna pentru familia ei. Avem o discutie perfect normala, in care ea imi marturiseste ca ii este frica sa nu fie vazuta ca o "mama rea", imi spune motivele ei si ca pana acum copilul a reactionat foarte bine la incercarile ei de a renunta la alaptat.
A doua mamica imi spune ca tocmai si-a intarcat copilul. Eu ii spun acelasi lucru ca in discutia de mai sus. Urmeaza o poveste despre o intarcare violenta si pentru copil si pentru mama. Apoi intrebari - dar eu cat mai am de gand sa alaptez? Dar cat de des? si noaptea? Dar eu stiu ca il fac dependent de mine? Stiu ca laptele matern nu mai are nici o valoare nutritiva la varsta aceasta? Sa am grija ca inca un pic si se transforma in incest (ha-ha). Ei sunt mici teroristi si santajisti si eu trebuie sa fiu tare si sa pun piciorul in prag si altele de genul... Oricum, sa o sun cand ma hotarasc, sa imi spuna ea ce sa fac (mustar, ardei iute, leucoplast, medicamente pentru oprirea lactatiei, trebuie ca mama si tata sa ignore rugamintile copilului). La toate acestea eu raspund ca noua ne e bine asa, ca mie imi face placere sa alaptez si nu cred ca ii afectez negativ dezvoltarea psihica. Dar eu abia apuc sa vorbesc, si nu prea conteaza ce spun oricum.
Desi ne-a apropiat in ambele cazuri faptul ca avem copii de aceeasi varsta, prima mamica a ajuns sa imi fie o prietena foarte draga. Sunt multe lucruri pe care le facem diferit, dar cred ca avem un sistem de valori si principii apropiat. Cea de-a doua mamica e un exemplu de atitudine pe care eu incerc sa o evit. Contactul prea des cu povesti de genul acesta ma incarca negativ. Poate altii ar gasi cuvintele potrivite sa ajute mamicile sa fie mai senine, copiii mai bine intelesi. Din pacate, mie mi-e frica sa incerc pentru ca simt ca as putea jigni. Asa ca, limitez interactiunile cu ele la strictul necesar.
Pe de alta parte, anul trecut L nu era interesat in mod deosebit de compania altor copii sau chiar dormea cand ne plimbam afara. Astfel incat, imi alegeam interlocutorii strict in functie de nevoile mele. Anul acesta va depinde cel mai mult de alegerile lui -cu cine ii place sa se joace si unde si programul caror copii se sincronizeazacu al nostru