m-am oprit atunci (la momentul despre care spune andreina) la capitolul "obiectele tranzitionale" din "de la psihiatrie la pediatrie" din care reiesea, ca si din unele capitole anterioare (un pic), ca ar fi un semn bun sa aiba copilul astfel de obiecte de atasament. la vremea respectiva ceea ce ma intrebam era asa:
daca este un semn de sanatate psihica si dezvoltare buna adoptarea acestor obiecte si cumva un semn de ingrijorarea lipsa lor (asa cum reiese din carte) nu este posibil cumva ca acest lucru sa fie valabil (si ma refeream strict la partea de ingrijorare) doar in cazul in care intarcarea copilului survine undeva pana intr-un an (asa cum probabil se intampla in populatia studiata de w) sau doar dupa ce intarcarea are loc, chiar daca asta se petrece mult mai tarziu decat varsta de un an. in orice caz, winnicott pare sa nu fi luat in calcul ideea autointarcarii.
deci, una peste alta, conform celor zise de winnicott, faptul ca un copil (inainte sau dupa intarcare) adopta un obiect (jucarie, colt de paturica...) ca obiect tranzitional este un lucru foarte bun si sanatos. intrebarea mea era daca este faptul ca copilul nu adopta un astfel de obiect este problematic.
deci, luand-o altfel, eu mi-am explicat cam asa:
cred ca winnicott a studiat doar situatii in care mama a intarcat copilul la o varsta de maximum un an (cred ca de fapt majoritatea pana in 9 luni), intarcarea fiind initiata de mama. asa ca, intr-un fel, intarcarea aparea ca o mare frustrare (deziluzionare) inevitabila (in sensul ca toata lumea intarca copiii) la care copilul se adapta mai bine sau mai putin bine. masura in care copilul se adapta bine era data de masura in care mama fusese capabila la inceput sa se adapteze aproape perfect nevoilor copilului, (creand pentru el un mediu care sa raspunda cat mai bine nevoilor copilului, dandu-i acestuia iluzia ca nevoile lui il creaza) pentru ca apoi, pe masura ce copilul devenea capabil sa se adapteze EL tot mai mult la realitate, sa-i permita o confruntare gradata cu realitatea, asa cum este ea.
dar revenind...in cazul in care adoptarea obiectului tranzactional era un semn de succes al adaptarii la situatia profund frustranta care era intarcarea daca trecerea peste varsta adoptarii obiectului (nu mi-e clar care ar fi asta, daca nu ne raportam la intarcare) fara aceasta frustrare masiva nu ar fi putut lasa loc la o traversare catre formarea simtului realitatii cu pastrarea sentimentului de sine lin si ok si fara obiect, cu o desprindere graduala si de la sine de mama ca obiect de atasament.
una peste alta, dupa winnicott este bine ca felix a adoptat un obiect tranzactional. in principiu obiectul si zona tranzitionala este la granita intre realitate si iluzie, intre eu sunt totul si pot totul si eu sunt diferit de restul si exista lucruri care se intampla indiferent de dorintele si actiunile mele (lucru care te face mai mic, dar si mai putin vinovat de tot ceea ce se intampla
). este o zona de trecere lina, o zona necesara pentru ca realitatea sa fie acceptata ca atare (formarea simtului realitatii sa se faca lin) fara ca sentimentul de sine sa fie sacrificat pe altarele adaptarii si independentei atat de mult invocate de cei pentru care educatia spartana este un lucru bun. si este un loc de odihna, un loc in care te pot intoarce si poti redeveni atotputernic cand lumea te covarseste sau unde te poti intalni cu realitatea in portii suportabile, alese de tine. o zona de antrenament si relaxare. eu asa am inteles-o.
insa capitolul asta am indoieli ca e bine tradus, de-aia o sa vreau sa fac rost de varianta originala. inca am dubii ca am inteles totul bine. inca sunt zone in care nu am inteles ce scrie.