Cry It Out: Potenţialele pericole în a lăsa bebeluşul să plângă până la epuizare
Termenul "Cry it out", cu prescurtarea CIO, se referă la metoda de a lăsa copilul să plângă în speranţa ca acesta se va linişti în cele din urmă singur şi în viitor va plânge mai puţin.
Prescurtarea AP desemneaza termenul "Attachment parenting".
Părinţii de ieri, părinţii de azi …
Printre părinţii zilelor noastre întâlnim constant discuţia despre cum e bine să răspundem la plânsul unui bebeluş. Pe de o parte sunt susţinătorii metodei Cry it out, conform căreia bebeluşul trebuie lăsat să plângă în speranţa că se va opri în cele din urmă. Pe de cealaltă parte sunt părinţii AP care răspund imediat plânsului bebeluşului şi încearcă să-l liniştească folosind diverse metode inclusiv ţinutul în braţe, îmbrăţişările şi "pupăcelile". În timp ce metoda CIO a fost populară în anii precedenţi, AP câştigă teren printre proaspeţii părinţi de astăzi. Rezultatele studiilor psihologilor arată că abordarea AP a plânsului bebeluşului corelează cu sănătatea fizică şi emoţională a copilului.
Relaţia mamă-copil — teorie şi temă de studiu
Teoria ataşamentului a luat naştere în anii 1960, când psihologul John Bowlby a stabilit că o relaţie caldă, intimă între mamă (sau altă persoană care îl îngrijeşte) şi bebeluş este necesară pentru supravieţuire si pentru o sănătate optimă. De asemenea, fiecare individ este născut complet dotat cu reflexe şi instincte pentru a interacţiona cu persoana care îl îngrijeşte — în cele mai multe cazuri, mama. De exemplu, nou-născuţii învaţă repede să recunoască atât vocea, cât şi mirosul mamei şi le preferă altor voci şi mirosuri. Pe măsură ce nou-născutul dezvoltă capacitatea de control locomotor, acesta arată dorinţa de a fi aproape de mama (sau altă persoană care îl îngrijeşte) deplasându-se sau târându-se spre mamă sau spre tată pentru a fi ridicaţi în braţe. Din punct de vedere evoluţionist, aceste comportamente sunt importante pentru supravieţuire. Bebeluşii cărora le lipseşte acest ataşament se vor îndepărta de persoană care îi supraveghează şi este mai probabil să se rătăcească sau să fie atacaţi. De asemenea, plânsul bebeluşului creşte probabilitatea de supravieţuire, deoarece de obicei instinctul matern îndeamnă mama să se ducă la copil la primul semn de distres.
Mai multă siguranţă = mai multă singurătate ... sau Un bebe sigur = Un bebe SINGUR ....
Trăim într-o epocă în care, ori cât de tare ar plânge un bebeluş, putem fi siguri că el este în siguranţă într-o altă cameră. Dar asta înseamnă că ar trebui să-l lăsăm să plângă în singurătate? Susţinătorii CIO spun adesea că bebeluşii care sunt lăsaţi să plângă se vor opri la un moment dat, iar durata următoarelor accese de plâns va descreşte.
Plânsul în singurătate nu rămâne fără conscecinţe
Care sunt consecinţele emoţionale ale plânsului fără alinare? Bowlby şi colegii săi au iniţiat o serie de studii în care copii cu vârsta cuprinsă între 1 şi 2 ani care aveau o relaţie bună cu mamele lor, erau separaţi de mamă şi lăsaţi să plângă, fără a se interveni. Rezultatele au arătat o secvenţă predictibilă de comportamente:
⢠prima fază, intitulată "
Protest", constă în plâns tare şi nelinişte extremă.
⢠a doua fază, intitulată "
Disperare", constă în plâns monoton, inactivitate şi retragere fermă.
⢠a treia fază, numită "
Detaşare", constă într-un interes timid, distant pentru mediul înconjurător.
Astfel, se pare că a lăsa copilul să plângă fără a interveni pentru alinare, poate conduce la o eventuală disipare a crizelor de plâns, datorată creşterii treptate a apatiei.
Copilul se opreşte din plâns pentru că învaţă să nu mai spere că îngrijitorul îi va oferi confort, şi nu pentru că starea de distres a fost depăşită.
Ţipă tare, copile, ca să ai plămâni puternici!!!
În trecut se sugera că CIO este sănătos pentru dezvoltarea fizică a sugarului, mai ales pentru plămâni. Un studiu recent s-a aplecat asupra consecinţelor imediate şi pe termen lung ale plânsului la bebeluşi şi a demonstrat contrariul. S-au înregistrat următoarele schimbări datorate plânsului prelungit la bebeluşi: ritm cardiac crescut şi presiune sanguină crescută, legătură mama-copil întreruptă, daune cerebrale şi disfuncţii cardiace. Cercetătorii au sugerat că mama (sau altă persoană care îl îngrijeşte) ar trebui întotdeauna când copilul plânge sau o solicită, să-i răspundă imediat, cu răbdare şi fără grabă. Aceste recomandări se suprapun principiilor AP.
Bine, bine ... dar ce facem cu răsfăţul ??? ....
Bebeluşii plâng mai mult dacă sunt alinaţi? Un studiu din 1986 a arătat exact opusul: cu cât o mamă ţine şi poartă copilul mai mult în braţe, cu atât copilul plânge şi se agită mai puţin. Studiile efectuate în alte culturi au relevat faptul că părinţii din societăţile non-vestice sunt mai rapizi în a răspunde plânsului bebeluşului decât părinţii din societăţile vestice, iar bebeluşii din societăţile non-vestice plâng pentru perioade mai scurte de timp. Mamele din 78% din culturile lumii răspund repede la plânsul bebeluşului. De exemplu, mamele Efe din Africa răspund la plânsul copilului în mai puţin de 10 secunde în 85% din cazuri când copilul are între 3 şi 7 săptămâni, şi 75% din cazuri când copilul are 17 săptămâni. 90% din timp mamele !Kung reacţionează în mai puţin de 10 secunde în primele 3 luni de viaţă ale copilului, şi mai mult de 80% din timp, la vârsta de un an. Spre deosebire de mamele americane şi olandeze, care în mod deliberat aleg să nu răspundă plânsului în aproape 50% din cazuri în primele 3 luni de viaţă. S-a arătat că bebeluşii din societăţile non-vestice se agită la fel de des ca cei din societăţile vestice, dar datorită reacţiei prompte a mamelor non-vestice, durata cumulată de plâns este mai mică decât cea din societăţile vestice.
Conform teoriei ataşamentului,
mulţi bebeluşi se nasc fără abilitatea de a-şi autoregla emoţiile. Adică lumea li se pare confuză şi dezorganizată, dar nu dispun de abilităţile necesare pentru a face faţă acestei dezordini şi pentru a se linişti, alina, consola singuri. Astfel, în perioadele de distres, ei se îndreaptă spre persoana care îi îngrijeşte pentru că apropierea fizică de aceasta ajută la liniştirea şi recâştigarea echilibrului bebeluşului.
Când mama este în mod constant receptivă şi sensibilă, copilul învaţă treptat (şi ajunge să creadă cu tărie) că merită să fie iubit şi că poate avea încredere că alţi oameni îi vor furniza iubirea meritată. Copilul învaţă că mama (sau altă persoană care îl îngrijeşte) este o bază sigură de la care poate pleca mai departe în explorarea lumii, iar în cazul în care lumea se dovedeşte aversivă, înfricoşătoare, periculoasă ... copilul are întotdeauna o bază la care să se întoarcă pentru ajutor, alinare şi confort. Această încredere în mamă (sau altă persoană care îl îngrijeşte) se dezvoltă în ceea ce numim siguranţa de sine.
Copiii care nu beneficiază în mod constant de receptivitatea sensibilă a mamei se dezvoltă deseori în indivizi
nesiguri de sine, caracterizaţi de anxietate şi interacţiuni de tip evitant şi/sau ambivalent. Studiile realizate pe perioade lungi de timp au arătat că, în comparaţie cu persoanele nesigure de sine, cele sigure de sine sunt mai îndrăzneţe, populare, bine adaptate şi integrate în societate, empatice şi altruiste. Ca adulţi, indivizii siguri de sine se simt confortabil în relaţie cu alţii, pregătiţi să se dedice altora şi să dezvolte relaţii profunde, să aibă încredere în partener şi să se ataşeze de el. Indiviziii nesiguri de sine, pe de cealaltă parte, au mai multe relaţii instabile, manifestă mai des anxietate (evidentă în trăsături ca posesivitate, gelozie şi dependenţă de partener) sau comportamente de tip evitant (neîncredere şi dificultăţi în a se dedica unui partener). Practicile parentale nord-americane, inclusiv CIO, sunt deseori influenţate de teama că bebeluşii vor fi prea dependenţi când vor creşte. Totuşi,
cercetări numeroase arată că contactul fizic regulat, asigurările repetate că totul este în ordine şi răspunsurile prompte la solicitările şi distresul copilului în perioada de sugar şi copil mic conduc la încredere de sine şi capacitatea mărită de a lega relaţii funcţionale la vârsta adultă.
Susţinătorii CIO văd în plânsul copilului o încercare de a o manipula pe mamă pentru ca aceasta să-i ofere mai multă atenţie. Păstrarea acestei convingeri poate fi în detrimentul sănătăţii copilului pe termen lung şi scurt. În psihologia cognitivă se pleacă de la premiza că gândurile noastre stau la baza comportamentelor noastre şi le influenţează. Astfel, dacă gândim pozitiv despre cineva, comportamentele noastre faţă de acea persoană vor fi de asemenea pozitive. Invers, dacă gândim negativ despre cineva, ne vom comporta ca atare.
Gânditi-vă la oamenii pe care îi consideraţi manipulativi — cum influenţează această percepţie comportamentul dumneavoastră faţă de ei? Este puţin probabil ca, după ce cineva a fost etichetat ca având o personalitate manipulativă, acesta să devină o persoană empatică, iubitoare şi plină de compasiune. Bebeluşul, neajutorat şi dependent de mamă (sau altă persoană care îl îngrijeşte), poate suferi atât consecinţele fizice, cât şi cele psihice ale acestei atitudini.
Bebe, ce să fac cu tine?
Când ne confruntăm cu un bebeluş care plânge, poate fi de ajutor să ne întrebăm:
De ce aleg să mă comport/să reacţionez în acest fel?
Vreau ca bebeluşul meu să se oprească din plâns pentru că se simte alinat, confortabil şi în siguranţă sau vreau ca el să se oprească pur şi simplu din plâns, indiferent de emoţiile/nevoile care îl tulbură?
Ce comunic bebeluşului meu despre mine şi despre lumea înconjurătoare dacă mă comport în această manieră?
Dacă eu aş fi bebeluş şi ceva m-ar deranja, cum mi-aş dori să reacţioneze/să se comporte mama mea sau persoana care mă îngrijeşte?
References
Campos, J., et al. (1983). Socioemotional development. In P. Mussen (Ed.), Carmichael’s Manual of Child Psychology: Vol. 2. Infancy and Developmental Psychobiology. New York: Wiley.
Craig, G., Kermis, M., & Digdon, N. (1998). Children Today. Scarborough, ON: Prentice-Hall.
Dacey, J. & Travers, J. (1996). Human Development Across The Lifespan (4th Ed). Boston: McGraw-Hill.
DeCasper, A., & Fifer, W. (1980). Of human bonding: Newborns prefer their mothers’ voices. Science, 208: 1174-76.
Gleitman, H. (1996). Basic Psychology (4th Ed). New York: W.W. Norton.
Hunziker, U. & Barr, R. (1986). Increased carrying reduces infant crying: A randomized controlled trial. Pediatrics, 77(5): 641-8.
Luddington, Hoe, S. Cong, X., & Hashemi, F. (2002). Infant crying: Nature, physiologic consequences, and select interventions. Neonatal Network, 21(2): 29-36.
Macfarlane, A. (1975). Olfaction in the development of social preferences in the human neonate. Parent-Infant Interaction. Amsterdam: CIBA Foundation Symposium.
Mikulincer, M., & Shaver, P. (2001). Attachment theory and intergroup bias: evidence that priming the secure base schema attenuates negative reactions to out-groups. Journal of Personality and Social Psychology, 81(1): 97-115.
Miller, R. (2000). Dysfunctional relationships. In R. Kowalski & M. Leary (Eds.), The Social Psychology of Emotional and Behavioral Problems: Interfaces of Social and Clinical Psychology. Washington, DC: APA.
Waters, E., Wippman, J., & Sroufe, L. (1979). Attachment, positive affect, and competence in the peer group: Two studies in construct validation. Child Development, 50: 821-829.
http://www.vancouver.wsu.edu/fac/hewlet ... tcare.html
FAQ
Căutare
Înregistrare 
Autentificare
. Ce bine ma simt cand citesc asha ceva si cat de tare ma incurajeaza sa procedez in continuare cu Dara asha cum am inceput. Io cred c-o sa avem niste copii foarte reusiti cu modul asta de creshtere! 
