attachmentparenting.ro/forum

stiu ca se discuta mult si e inevitabil pentru o mama ap sa nu-si puna problema cum sa faca fata mai bine asaltului plin de "bunavointa" de sfaturi si ingrijorari venite din partea celor care adopta metode "clasice" de educatie.

dar eu de la o vreme ma ingrijorez in legatura cu altceva (poate cealalta fata a medaliei): daca tratez eu corect pe ceilalti si nu cumva ii nedreptatesc de pe pozitia mea de mama a deliei (cea mai indreptatita sa emita pareri ) pe cei care o iubesc si ei sau care vor sa interactioneze si ei cu ea. si daca nu cumva o nedreptatesc si pe ea urmarind sa fie tratata numai asa cum o tratez sau doresc eu sa fie tratata.

pentru moment este doar o umbra de idee. vreau sa aud si alte pareri.

ce nu imi place la mine este ca ma pun ca un tampon intre ea si tatal ei de fiecare data cand il simt pe tata iritat de cererile ei (existand riscul de a-i rani fetei sensibilitatea printr-un ton ridicat) sau cand vad ca felul in care delia se opune cererilor lui ar putea sa scoata din tata pe acel: "pai cand eu iti spun sa faci asa asa faci" . asa ca apar eu si o iau de acolo. cred ca delia este un pic nedumerita si cumva se lasa dusa dar o nedreptatesc. si probabil si pe el. in alte conditii al meu are toata rabdarea din lume. de obicei in conditiile in care in mod explicit el ii poarta de grija. este deosebit de sensibil si empatic.
in fine...cum eu fac asa, el se relaxeaza si lucrurile raman intr-un calm care nu-i poate cel mai natural. pentru ca firesc ar fi sa-i las sa-si rezolve problemele. dar mi-e teama ca ar putea-o brusca. mi-e groaza ca ar face-o...in fine...cred ca reactionez prea...preventiv.
chiar sunt curioasa cum faceti voi. cum faceti sau ce se intampla de exemplu cand copilul se aseaza in fata televizorului la care el se uita si refuza sa se dea la o parte? eu intervin si o iau de acolo si ii explic cum e tata si ce vrea el si cum tre sa-l intelegem noi.

acum am constatat ca si cu bunicii fac la fel. ma erijez rapid in mediator. am sa ma justific un pic.
de cand am ajuns in romania (in vacanta, dupa 6 luni de la ultima) delia nu prea mai mananca. si eu cred ca se intampla pentru ca se insista mult cu mancarea. asta am facut-o si eu cu delia pana la un an, tot ca rod al educatiei mele, si ea nu a mancat, dar apoi mi-am revenit, dar delia cred ca a ramas sensibila la asta. asa ca sar imediat in sus cand insista cu mancarea. de fapt ii cam cert pe ai mei constant pentru orice fel de insistenta.
dar m-am simtit prost cand l-am vazut pe tata inghitindu-si cuvintele cumva cu tristete cand ii sugera deliei sa puna mai putina culoare pe foaie si eu am sarit sa-i spun sa o lase sa deseneze exact asa cum vrea ea. si ma gandesc ca deja mi-a intrat in reflex si ca poate apar prea tare fata si poate chiar ei ii transmit un mesaj gresit.
nu prea ma mai pot concentra sa merg pe firul ideii si sa vad care ar fi mesajul, dar voi reveni. delia vrea "sa plecam" (pe afara presupun).
oricum, cred ca toate astea se intampla si pentru faptul ca eu am tot stat izolata de lume, cumva doar eu cu ea, si felul in care era "tratata" era aproape exclusiv acela ales de mine. si parca ar fi pacat sa o lipsesc de alte interactiuni, asa cum sunt ele....chiar daca acum este cumva cam zburatacita de schimbare si se supara usor...sau poate doar se joaca de-a supararea asa cum acum ceva vreme se juca de-a frica. o probeaza in tot felul de contexte, o exagereaza....nu stiu daca stiti, daca si copiii vostri fac...
ma gandesc ca o mai buna abordare ar fi fost sa ii las pe ceilalti sa interactioneze cu ea asa cum vor ei si eu doar sa incerc sa-i fac o oglinda atunci cand ea incepe sa se "supere". sa incerc sa-i pun in cuvinte ceea ce cred ca simte si sa o intreb daca asta este. sa o ajut sa faca fata fara sa se tulbure.
imi doresc tare mult un feed-back la ce am povestit aici. cel mai bine ar fi daca ati povesti ce va evoca din experienta voastra, dar si ce anume v-a atras atentia din ce am povestit si cum vedeti cele expuse de mine.

am avut si eu aceeasi tendinta la inceput, sa consider ca modul meu de relationare cu Elouan era singurul posibil
si mi-a luat timp sa inteleg ca multitudinea de atitudini ii aduce o certa imbogatire.....
dar am inteles cind trebuia
si am acceptat ca Vincent are un alt mod de raportare la copil (totul incepuse din primele saptamini, cind el il tinea altfel in brate, cind ii dadea biberonul cu laptele meu, cind eu aveam sinul, cind reusea sa il culce doar asezindu-l linga el si respirind echilibru) si ca tocmai aceasta diversitate ii creeaza micutului o noua deschidere spre lume
si cred ca tocmai aceasta acceptare ne-a ajutat mult sa trecem prin perioade dificile....
am invatat sa am incredere deja in V pentru ca apoi sa am incredere si in altii....Elouan avea trei luni cind a plecat prima data singur cu V la ferma, pentru citeva ore, mi-era teama ca va plinge, ca ii va fi foame, dar l-am lasat, si lucrurile s-au petrecut de minune
si de atunci, de fiecare data cind e cea mai mica problema.....V reuseste de exemplu sa il calmeze cind eu nu reusesc
si toate acestea, repet, intr-o vadita diferenta fata de ceea ce fac eu
sint cam....prolixa si dezlinata in ce povestesc, imi cer scuze
dar voi reveni cu alte povestiri, amanunte

revin, poate reusesc sa ma adun mai bine
adana, nu vreau in nici un caz sa te critic; si atita vreme cit iti pui aceste intrebari si esti pe deplin constienta de importanta relationarii copilului cu ceilalti, nu doar cu tine, e extraordinar
si cred ca intrebarile tale sint pe deplin justificate

ceea ce am inteles eu de fapt este ca nu pot cere celorlalti sa ma imite, sa imi fie copii, e imposibil si ar fi nefiresc...or stim cu totii ca micutii au aceasta extraordinara capacitate de a detecta orice urma de artificial in comportamentul adultilor si de a reactiona la aceasta

un lucru care pentru mine a fost esential e faptul ca Vincent a fost cel care a taiat cordonul ombilical la nastere; a fost un gest simbolic, a marcat prima mare separare intre mine si acest copil care tocmai se nascuse, a facut un gest de taiere, de rupere, de dezlipire, si cu o blindete nemaipomenita

dupa, prima luna am petrecut-o toti trei acasa (el se aranjase astfel incit sa aiba acele zile libere), deci simbioza intre mine si Elouan se regasea oarecum diminuata...desi stateam toata ziua cu el in brate, in timp ce V se ocupa de tot acasa
dar ca parinte, incerca sa se implice la maximum, baie, schimbat etc
si uneori mai strimbam din nas, si mi se parea ca eu as fi facut mai bine cutare sau cutare gest, uneori din nefericire ii mai faceam si observatii
pina intr-o noapte, prima si singura, in care Elouan ne-a facut o mare criza de plins si n-a dormit pina la 4h dimineata...;eu epuizata, stresata, neintelegind ce se intimpla, nu reuseam evident sa il calmez...asa ca, intr-un final, l-a luat el in brate, a plecat pe canapea (e genul care se stapineste foarte bine, in ciuda oboselii, stresului sau oricarui alt factor perturbator) si i-am regasit in citeva minute dormind impacati amindoi
si atunci a fost un fel de declic, am inteles ca, desi diferit de maniera mea de a actiona, relationa cu copilul, si el se descurca foarte bine, ca puteam avea deplina incredere in "metodele" lui (care sint la fel de instinctive ca ale mele, desi mai sint si puncte unde parerile sint divergente)
si ca Elouan se simtea bine in aceasta diversitate, ceea ce era cel mai important

si mai tirziu, au mai fost astfel de momente cheie....
prin iunie, V a fost obligat sa plece o saptamina la Lille pentru serviciu....si absenta lui a declansat in Elouan mersul in patru labe, il cauta prin toata casa, deci ii lipsea aceasta alta persoana, eu nu mai eram suficienta
tot in aceeasi perioada, mi-a facut primele adevarate crize de plins, de frustrare, intrigat , intristat de faptul ca tatal lui nu mai era acasa in fiecare seara
(si nu va mai povestesc cum a fost cind s-a intors, ca numai cu el statea)

la fel, cind am inceput eu munca, o perioada de foc, foarte dura, pentru ca imi era foarte greu sa ma despart de el, sa il incredintez altcuiva (aici am invatat sa avem incredere in el, practic Elouan a ales singur femeia care sa fie nounou), eram stresata, angoasata
iar puiul se simtea cred abandonat, tradat in increderea lui fata de mine, cu atit mai mult cu cit aceasta separatie s-a facut brusc, in citeva zile, fara sa avem timpul de a ne acomoda
si m-am trezit atunci cu o reactie aproape agresiva din partea copilului, orientata exclusiv impotriva mea....dar a profitat din plin sa se apropie si mai mult de V, deci intr-un final am fost foarte multumita

acum, sintem intr-o stare de echilibru, mereu in completare
iar Elouan a ajuns intr-o faza in care face distinctii foarte importante intre ceea ce e permis acasa/la nounou (de exemplu, la nounou maninca bucatele, cere din mincarea altora, in timp ce acasa vrea sa ramina bebelusul hranit de noi.....cel putin asta e impresia pe care ne-o lasa), intre ceea ce poate face cu mine/cu V (mie imi mai face uneori crize de furie, lui V niciodata, cind V il ia in brate se calmeaza intr-o secunda; daca V ii interzice ceva, se mai intimpla, reactioneaza foarte bine; daca eu ii opun o interdictie cel mai adesea se lasa cu plinsete)

iata de ce am ajuns la concluzia ca diversitatea de comportamente fata de un copil e benefica, il imbogateste
desigur, liniile generale ale celor care relationeaza cu copilul trebuie sa fie in concordanta, dar detaliile pot fi foarte diferite, fara ca acest copil sa se piarda

poate gresesc, poate nu raspund intocmai asteptarilor tale, adana, nu stiu

adana, fiindca iti doresti mult un feed-back ...

iti inteleg pozitia si sunt de acord cu tine ca poate ti-a intrat cumva in reflex sa te pui tampon intre delia si "uratul" din lume.

dezlipirea treptata a copilului de mama, dezapaptarea treptata a mamei, problema pe care ti-o puneai la un alt subiect, se petrece cam in ritmul stabilit de copil. in plina tulburare a mamei, aceasta nu mai poate sa vada semnalele emise de copil cand e pregatit sa se dezlipeasca putin. banuiesc ca aceste semnale se pot vedea in mici momente de curaj. de ex cat e mic, copilul e sensibil la critica si de aceea e de dorit sa fie ferit de ea in ideea de a-i construi o buna imagine de sine si de lumea inconjuratoare. la un punct, intr-o zi, cand copilul e criticat, fiind pregatit sa fata faca lumii cu provocarile ei, nu mai are tendinta de a interioriza si accepta ce vine din afara, ci ... surpriza, se cearta, se apara. de ex: "Te rog sa-ti strangi masa dupa ce ai mancat!" si copilul nu se mai simte insuficient si neiubit fiindca nu a strans masa, ci raspunde "Ajuta-ma" sau "Nici tu nu strangi intotdeauna" sau "Acum am treaba, strange tu".

problema apararii copilului de "agresiunile" din jur mi-am pus-o si eu si am discutat-o cu o terapeuta. in contextul in care, aproape de fiecare data cand ne ducem cu totii la socrii mei, sotul se cearta cu parintii lui, uneori mai bland, alteori se ridica tonul. pentru ei e ceva la ordinea zilei, la ei supararea nu tine si nu ii afecteaza, tipa putin unul la altul, mie mi se pare o cearta zdravana, iar lor li se pare o discutie, asa discuta ei. si m-am intrebat cum e pentru gabriel sa vada mereu astfel de certuri. intr.o zi, dupa un astfel de episod, in maina spre casa, gabriel imi vorbea in acelasi ton, exact cum se certa socrul meu, i se parea amuzant sa ma certe (pe limba lui, desigur. la vremea aceea nu prea se intelegea ce vorbea). si m-am intrebat daca ii face bine sa preia astfel de modele comportamentale ... psiholoaga mea a spus ca atata timp cat copilul nu a afisat frica, spaima, nevoia de a se refugia, e o experienta buna, afla prin intermediul asta ca pe lume exista si asa ceva.

mie imi ramane sa modelez felul in care preia aceste modele, adica sa-i explic ca nu e ok sa ma certe asa degeaba, a certa pe cineva e un lucru important, are un scop si nu se face asa de distractia, de placerea de a tipa. si daca vrea sa tipam sau sa cantam tare, e ok, nu trebuie sa facem exact ca bunicul, avem noi metodele noastre de a ne simti bine.

izolarea de bunici ar fi mai daunatoare, mai ales ca in relatie cu gabriel sunt nist bunici absolut deliciosi. iar daca la aceste episoade neplacute, gabriel face fata dpdv emotional, nu se simte vinovat, speriat, nu ia discutia la modul personal, intelege ca nu el este certat .... e ok, nu trebuie sa-l apar de aceste episoade.

ca sa fac o comparatie .... ca un vant ceva mai rece, mai puternic. daca copilul e prea mic si va fi daramat de acest vant, sigur ca trebuie protejat. in schimb, daca e destul de bine crescut si solid, acelasi vant nu va face decat sa-l caleasca, sa-i intareasca sistemul. si sa-i arate ca nu exista numai vreme buna, iar vremea mai putin buna nu e motiv de suparare si dezechilibru.

deci, urmareste-o pe delia, vezi cum ii pica ei acest "Pune mai putina culoare pe foaie". o face imediat nesigura, o loveste in emotii? sau poate raspunde "Dar eu vreau multa culoare, asa imi place mie" sau "Da, e o idee buna, as putea sa incerc sa pun mai putina culoare sa vedem daca imi place"

P.S. adana, m-ai provocat, am simtit sa-ti raspund pentru ca ti-ai dorit, altfel e o tema la care evit sa ma pronunt, din teama de a nu fi prost inteleasa. si din teama ca poate nu inteleg eu bine, experienta mea fiind relativ redusa, copiii mult diferiti intre ei ... ceea ce se potriveste la copilul meu, nu stiu daca poate fiecare sa inteleaga, sa accepte ... plus ca nu ma exprim tocmai clar cand e vorba de teme delicate ....

eu ma simt tare bine cu voi. v-am citit si simt ca pot sa continui si am cu cine merge mai departe .
mai mergeti?

asta e un micut feed-back la feed-back, ca delia vrea in brate acum .

vreau sa spun ceva scurt, sa raspund la ceva din mesajul florentinei. delia reactioneaza asa: se supara, se revolta cand cineva se baga peste ea sau felul in care face lucrurile. maraie..de-asta spuneam ca mai degraba as putea sa-i fac o "oglinda", sa incerc sa-i ofer variante de propozitii prin care isi poate elibera spatiul de actiune atat cat isi doreste. cred ca de fapt intevenind acum, in situatia asta noua cu bunicii, incerc sa o feresc de sentimente neplacute, asa cum faci pentru un bebelus. am sa incerc sa fac un pas in spate (sau o jumatate de pas ) ca sa vad cam cum se descurca singurica. in orice caz, sa incerc sa nu mai raspund in locul ei.

inca ma preocupa sa gandesc mai bine ideea cu mesajul pe care-l transmit. dar cred ca cel mai de suprafata ar fi ca daca maraie lucrurile se rezolva, respectiv mama pune la punct. dar mai important este ca ii discreditez pe ceilalti in ochii ei, ca o incurajez intr-o atitudine de respingere a oricarei tentative de cooperare care nu-i in termenii ei...

teodora, aproape ca am intrat in poveste in timp ce citeam. e tare frumos la voi. si imi aminteste de cate ceva si de pe la noi. despre cat de frumos dormea delia bebe mic fiind pe burta taticului ei si despre cum eu incercam sa o tot pun in patutul ei si sa o obisnuiesc acolo desi al meu a vrut de la inceput sa o luam cu noi in pat. e foarte adevarat ca imi era teribil de teama ca as strivi-o in somn. nu radeti de mine. visam noaptea asta si eram terifiata. era atat de mica...dar as fi putut sa-l las pe el sa doarma cu ea. uf-uf-uf...
inca nu m-am simtit in stare sa spun povestea co-sleeping-ului nostru...
si tot el a venit cu solutia de a ma muta eu in spatele lui in pat (si sa o las pe delia langa el) atunci cand nu mai reuseam sa fac fata fataielilor interminabile din timpul noptii.

uite ca noi cu co-sleeping nu prea am fost
adica atunci cind avea nevoie Elouan si cind voia, il luam cu noi fara probleme, ijntre noi mereu
in rest, insa, in camera lui, pe care a acceptat-o de la inceput, fara nici un fel de efort din partea noastra
din pacate insa, acum, a ajuns la un asemenea stadiu de nevoie de independenta? intimitate? nu stiu ce-o fi, ca nu mai doarme cu noi deloc...uneori mai incercam sa il "pacalim" ziua, in we, pentru vreo siesta, nu vrea si pace
doar adoarme tot in bratele mele, uneori in ale lui V, dar asta in camera lui, pe fotoliu, altminteri adio somn
oare se simte el asa bine acolo? nu stiu

ei, si acum sa nu credeti ca e chiar "ca in poveste" la noi....mai avem si noi micile noastre neintelegeri, micile dezacorduri
dar am invatat sa le traim cu seninatate, sa ne ascultam unul pe altul, sa luam ce e bun si sa indepartam ce nu e bun si sa mergem inainte
de fapt, nici macar nu pot sa spun ca am avut vreo cearta majora de cind ne cunoastem...;si pentru asta ii multumesc lui V, caci el stie disipa orice indoiala, orice umbra
iar ce e bine e ca....cu restul lumii nu avem treaba
prieteni, putini, mai mult amici, cunostinte decit prieteni
familii....departe
eu am o relatie dezastruoasa cu mama mea de ani de zile, deci acum ne limitam la un telefon, la o felicitare
iar familia lui, numeroasa....bunici batrini (83 de ani amindoi...ce pacat ca Elouan nu o sa profite cu adevarat de ei), dar foarte draguti; toata lumea ne suna, au venit sa ne vada cind eram insarcinata, am fost sa ii vedem cind Elouan avea o luna jumatate si apoi, cind era mai mare de citeva ori....dar niciodata nu a trebuit sa ma justific in fata lor, nu m-au presat cu sfaturi
ne suna regulat, ne vedem de citeva ori pe an, si tot ce ii intereseaza este daca Elouan e bine, ce progrese a mai facut
a, si ii trimit o gramada de cadouri, cu fiecare ocazie posibila

poate tocmai de aceea cautam un echilibru, liniste....pentru ca efectiv ne avem doar unul pe altul si intre noi acest copilas...traim intr-un fel de autarcie, suficienti si indispensabili noua

La asta am sperat mutandu-ne de pe grup, la discutiile astea asa "expuse" in sensul cel bun, deschise catre aflarea celebrei armonii

Adana, cred ca permanent am incercat sa ma substitui unei instante care sa "aranjeze" la modul pacifist, sa rezolve orice tip de conflict, sa-si sacrifice adesea mici principii de dragul armoniei. M-am erijat si eu in mediator, adaptabil in functie de context, de aceea te inteleg foarte bine. Dar mai cred ca nu am procedat nici corect, nici sanatos, fiindca adesea nu am reusit decat niste "amanari" ale unor situatii recurente, dar nu si rezolvarea lor.
Eu, desigur, nu pot vorbi din experienta acum(cel putin nu din experienta cu Vladimir), insa m-am gandit mult de tot la perspectiva pozitiei mele cand Vladimir va aborda lumea si altfel decat o face acum(va comunica altfel, se va deplasa usor, va relationa) si scenariile multiple m-au facut sa gandesc si diferite "roluri"(virtuale deocamdate). Tendinta ar fi cam aceea despre care vorbesti si tu si imi dau seama ca nu e calea cea mai buna.

Flori spunea asa bine ca puiul va fi capabil sa gestioneze niste situatii intr-un fel la care nu ne-am fi asteptat, de unde "temerile" noastre ar putea "falimenta" . Poate ar fi bine sa intervenim numai si numai cand simtim intr-adevar ca intorsatura ar putea dezechlibra iremediabil. De ce sa simtim pericole si acolo unde poate nu sunt?

Da, probabil ca varietatea de provocari ar putea sa-l "imbogateasca" afectiv, cognitiv cum nu ne asteptam si nu sa-l tulbure, chiar daca provocarea nu ne pare defel pozitiva.

Incerc sa desprind acum si sa interpretez niste observatii ale vizitei bunicilor aici, la noi.
Am observat, de exemplu, ca se lasa hranit de bunica fara impotriviri, din contra chiar (eu eram pe "pozitie", gata sa intervin, desi nu a fost cazul). Ba, mai mult, cerea considerabil mai putin sa fie alaptat, parea sa aiba o independenta in toate pe care cu mine n-o arata des.
Eu credeam ca se va impotrivi sa fie hranit de altcineva, iar el accepta cu seninatate.

Teodora spune: am avut si eu aceeasi tendinta la inceput, sa consider ca modul meu de relationare cu Elouan era singurul posibil
si mi-a luat timp sa inteleg ca multitudinea de atitudini ii aduce o certa imbogatire.....
As adauga nu doar ca-mi imaginam(si inca o mai fac, dar sper sa vad si din alte unghiuri)ca modul meu de relationare cu micul era singurul posibil, dar ca era singurul sanatos, corect.
Dar nu putem reduce doar la noi doi (trei de fapt ) totul, chiar daca simtim adesea ca asa ar fi (Vladimir zice ca mai vrea cel putin o surioara).

Abia astept sa mai vorbesc despre toate astea cand voi avea si situatii reale, consistente.

Dintr-o suflare am zis, poate ca am mai "scrantit" ideile sau fraza

ma bucur ca am primit asa raspunsuri...si are dreptate criss, acum simt si eu ca am ajuns pe forumul unde ma pregatisem sa intru . ala facut din oameni vii.
oare cum am deschis eu subiectul asta fix dupa faza de ieri....
dar ma intreb...sau ma mir...oare nu gasesc pe altii ca mine? asa ma asteptam. cumva imi raspund singura. cred ca eu am fost intr-o situatie mai speciala. cu socrii departe, intalniti mai mult decat rar (doar ca urmeaza, mai mult decat curand ), cu parintii destul de "cuminti" si fara alte rude cu care sa discut despre copil, vorbind mai mult cu oameni alesi, si ei ca mine, si mai mult virtual, si izolata de un an si intr-o tara straina unde nici ajutor n-am avut, dar nici "interventii". asa ca acum sunt carne vie...si probabil exagerata.
ce ma asteptam? ma asteptam sa se intample des asta. sa simta des o mamica AP ca trebuie sa aiba grija cum se poarta lumea cu copilul ei. sa simta furnicaturi peste tot pentru ca oamenii nu se poarta cu destul respect cu copilul ei pretios . pe mine ma cam seaca luatul copilului pe sus (mai ales cand e suparat), zanganitul din diverse sau rasul care se vrea contagios cand el e imbufnat, luatul lucrurilor "cu care nu ar fi trebuit sa se joace" din mana copilului cam ca de pe raft, ca si cum nu ar exista un subiect care "tine" obiectul. sunt chestii mici, dar pe noi ne supara ca nu suntem obisnuite sau unele din noi (eu) nu mai suntem obisnuite.

la asta ma refeream cand ziceam ca experienta mea e limitata, copiii mult diferiti .... imi e cumva greu sa ma pun in locul tau insa probabil as proceda in continuare spre relaxarea situatiei asa cum spui tu: cu jumatati de pas inapoi sa vedem cum e afectata micuta de situatie, sugerarea de posibile raspunsuri in diverse situatii si oarecum deschiderea catre ceilalti - in ideea ca nu toti au neaparat numai idei proste, ci ca unele dintre ideile celorlalti noua ne pot placea sau nu.

numai sa ai rabdare cu deliuta, poate in unele situatii se va descurca surprizator singura, in altele tot va marai dupa ajutorul tau ... lasa-i timp si retrage-te in ritmul potrivit.

mame care au exact problema ta, probabil sunt multe, fiindca e o dezvoltare care vine de la sine, din stilul parental ... dar mie personal experienta asta imi lipseste, tocmai de aceea simteam la inceput ca e mai bine sa nu raspund. al meu copil e absolut sigur de sine in micile sale confruntari, si sa vrei nu ai cum sa-l influentezi sau demoralizezi, dar nici nu pune boticul si nu se supara pe celalalt, e absolut cool. ma surprinde piticul asta, e mai cool decat mine. ;D

indiferent de reactiile celor din jur, el e incantat de sine si de realizarile sale, fara a fi suparacios.

aici cred ca seamana cu sotul meu, ca eu sunt mai suparacioasa, ma simt imediat jignita, orice apropo mi se pare o incercare de ingradire a libertatii mele de expresie. dar si aici am facut progrese in ultimul timp si nu mai iau totul chiar asa personal.

Fetelor.........vreau timp mai mult ca sa va pot citi.........scrieti atat de interesant incat mor de ciuda ca nu gasesc timp destul sa citesc tot si sa si scriu!!!

Eu lucrez din greu cu mine, sa am rabdare, sa fac ce vrea ea cand vrea ea, sa n-o fortez, sa nu-i intrezic , etc. Deci sunt situatii pe care mi le pot reprosa eu mie. Si fiind cam nesigura, nici nu am atata curaj sa intervin ca Adana in fata sotului sau a altora. Ca si al meu sot ridica tonul. Si uneori daca-i spun :las-o sa faca ce vrea ea se enerveaza pe amandoua.
Citind aici mi-am dat seama ca poate ar trebui s-o protezej mai mult!? Eu sunt la cealalta extrema a ceea ce spunea Adana. Si cand ma gandesc ca din mai incep serviciul si-o sa fiu departe de ea 10 ore pe zi. Oare ce va face ea atunci?

Cunoastem si noi "singuratati" din astea: 6 luni de sarcina am fost singura in Ro si eram stresata la maxim ca acest copil inca nu-si cunoaste tatal , apoi am aterizat in Italia si in celelalte 4 luni am stat cu tatal copilului, dar cu un minim contact medical, caci nu aveam acte, deci nici dreptul la doctor si in fiecare zi ma rugam la D-zeu sa ma tina optimista, ca doar asta imi mai ramasese. Apoi dintr-o data am nascut! (acum mi se pare dintr-o data, atunci parca nu mai vroia sa vina.) Singuri. Eu si Adi.... si o ostretica ff blanda si draguta, care mi-o trimisese tot D-zeu cred. Si ne-am trezit acasa cu o mogaldeata care nici nu deschidea inca ochii si nu stiam ce sa fac cu el, decat sa-l tin in brate... si sa-i dau sa suga cand plange. Nu mi-a zis nimeni ca e bine sau rau asa... caci nu avea cine! (Slava D-lui spun eu acum!) Si incet-incet am crescut amndoi, mai mult pe bajbaite si facand experiente dupa experiente pe capul saracului copil, dar macar nu am aplicat tipare.... ca nu avea cine sa mi le impuna! (doar cand i se nazarea cate o chestie lui A).
Maica-mea cand aude ca inca mai suge (ca intreaba periodic) imediat vrea sa stie cate kile mai am, ca ea asa stie ca suptul te slabeste, mai mult, te sfarseste - am citat.
Soacra-mea ne-a trimis acum de curand sosete de lana crosetate de ea, groase si aspre, ca a tot vazut ea in poze si la camera ca Matteo sta mult cu picioarele goale ;D ... A, si cand il vede, tot in camera, ca suge degetul ne zice sa-i punem piper pe deget! Si pe noi ne bufneste rasul...

Ce am vrut sa evidentiez e ca si singuratatea asta isi are rostul ei, poate ca nu intamplator esti singura acolo cu Delia si poate doar asa ai ajuns asa cum esti (ca mama mai ales) in momentul de fata.
Se zice ca, copiii isi aleg parintii potriviti pentru a le indruma calea pentru care vin ei pe lumea asta. Ce poate fi mai minunat decat constiinta acestui lucru? Si de asta cadem in extrema protejarii excesive a puiului, din prea mult avant.
Te inteleg perfect Adana, si eu am momentele mele de exclusivitate, cand nimeni nu reuseste nimic mai bine decat mine, dar cred ca adevarata provocare nu e reactia fata de ceilalti-copil ci fata de copil si dorintele lui. Aici trebuie stiut cand se face pasul in spate.
Cel putin asa simt eu...

adana, cum e relatia ta cu barbatul tau?

nemora,

interesanta...si concentrata. asta din urma avand in vedere ca vine destul de tarziu seara.

daca raspunsul meu nu-i tocmai cel pe care il asteptai sau nu este destul de detaliat, ar ramane urmatoarele variante:
1. asteapta sa deschid un subiect pe tema asta
2. asteapta sa deschida altcineva un subiect care sa ma incite sa vorbesc despre relatia cu sotul meu
3. imprieteneste-te cu mine si poate iti povestesc pe messenger mai multe, daca vei reusi sa ma inciti, asa...cam cum patesc cu cris.
4. scrie-mi de ce anume te intereseaza, in ce fel te gandesti tu ca are legatura cu subiectul si fa-ma sa iti povestesc despre.

probabil ar mai fi. genul de intrebari cum a fost a ta nu este printre ele