Cellena scrie:
Mda, printre toate plangerile astea, am nevoie de un sfat... cum s-o fac sa-mi respecte deciziile si sa ma mai combata la fiecare idee si fiecare propozitie? Sau cum sa fac s-o ignor?
Eu pot să-ți spun cum aș face eu, dar tu poți alege să faci oricum. Deci, eu aș face așa: mi-aș lua părinții deoparte (preferabil într-un moment când NU e tensiune-n aer) și le-aș spune calm, dar hotărât și sigur pe mine, că sunt un adult cu propria-mi personalitate și propriile-mi convingeri, independent financiar și ideologic de oricine altcineva, și că îmi doresc să-mi trăiesc viața după cum m-oi pricepe mai bine să mi-o construiesc -- cu micile sau marile greșeli și reușite care o fi să se ivească pe parcurs. Le-aș mai spune că-n „călătoria” asta pe care mă simt pregătit s-o-nfrunt mi-ar place să am oameni cu care să discut una-alta, și că ei, ca părinți ai mei, ar fi printre primii pe care i-aș consulta atât la bine, cât și la rău. Dar va fi doar atât: o discuție, o consultare -- decizia finală, în nu contează ce aspect ce ține de familia mea, îmi va rămâne pentru totdeauna mie, nu lor, nici altcuiva. (Cu excepție pentru consoartă, dar asta nu schimbă cu nimic discuția cu ei.)
Și cam asta ar fi. Ei pot alege să respecte această stare a lucrurilor, sau pot alege să-ncerce a o schimba (prin varii tertipuri). În primul caz ar fi un
win-win pentru toată lumea, în cel de-al doilea îți va rămâne să decizi cum reacționezi (cel mai ușor, și destul de eficient, renunți la a-i mai consulta în probleme ce țin de familia ta).
Cellena scrie:
(...) Dar eu tot ii caut scuze si de-asta cred ca nici nu ma poate respecta.
Păi nu-i mai căuta și, cine știe?, poate-și schimbă și ea respectul față de tine.