Înţărcarea naturală

Autoare: Antonella Sagone

Tradus de Mihaela Creangă

“Este încă alăptat? Când îl înţarci?”

Mamele care alăptează aud aceste întrebări cu mult înainte ca fiii sau fiicele lor să facă primii paşi. Iar expresia “dar cum, aşa mare şi agăţat de sân!” e adresată copilului care suge cu mult înainte ca acesta să poată spune primele cuvinte.

Societatea noastră se aşteaptă ca toţi copilaşii să fie înţărcaţi imediat ce au început să mănânce mâncare solidă în cantitate suficientă, ca şi cum alăptatul la sân ar fi doar un mod de a depăşi situaţia până când puiul e în stare să se hrănească “ca oamenii mari”, ca şi cum doar ceea ce se mănâncă cu furculiţa şi cuţitul ar fi mâncare “adevărată”. Alimentaţia artificială, devenită standard, a dezvoltat în noi ideea că alăptatul la sân e doar un mod de a hrăni copilul şi nu un mod de a-l îngriji din toate punctele de vedere (de a-i proteja sănătatea, de a-i da un start corect sistemului imunitar şi celui neuro-endocrin, de a-l consola, îmbrăţişa şi adormi), asa cum este de fapt.

Este foarte dificil să crezi că un copil de peste un an poate încă să sugă, chiar dacă mănâncă regulat din farfurie, în ciuda recomandării Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de a continua alăptarea copilului care mănâncă şi mâncare solidă măcar pentru doi ani şi, dacă mama şi copilaşul o doresc, chiar şi peste. În societatea noastră, alăptarea unui copil care vorbeşte şi merge este văzută drept o anomalie stranie, dacă nu chiar drept o perversiune. Pentru că în societatea actuală copilul alăptat este în general un bebeluş de câteva luni, suptul este asociat doar cu fazele precoce din viaţa unui individ; a vedea un copil mai mare la sân este derutant, deoarece copilul respectiv face ceva “de bebeluş”. Dar, de fapt, relaţia copilului cu suptul evoluează odată cu el şi un copil de 2-3 ani care suge, sigur nu o face aşa cum o făcea pe când avea doar câteva luni de viaţă, aşa cum un copil măricel nu-şi îmbrăţişează mama, nu se joacă sau nu doarme cum făcea ca atunci când era nou-născut.

La noi, înţărcarea este în general impusă în paralel cu introducerea alimentelor solide, adică înainte de un an (atunci cînd totul merge bine); suntem convinşi că copiii nu se vor înţărca niciodată, că înţărcarea trebuie să fie un lucru făcut şi condus inevitabil de către un adult, că va fi dificil, că cel înţărcat – copilaşul - va opune rezistenţă. Toate acestea sunt adevărate în cazul în care renunţarea la sânul matern îi este impusă copilului cu luni sau ani înainte de momentul în care el ar fi pregătit.

Din contră, ziua în care interesul pentru supt scade, iar cel mic pur şi simplu nici nu se mai gândeşte la sân, soseşte pentru toţi copiii, chiar dacă este greu de crezut. Dar când se întâmplă acest lucru? Dacă ne bazăm pe experienţele culturilor unde nu se face nimic deosebit pentru a înţărca copilul, auto-înţărcarea are loc în general între 3 şi 7 ani, perioadă în care sistemul imunitar este complet dezvoltat, iar dinţii de lapte şi alte aspecte ale fiziologiei sunt ajunse la maturitate. De altfel, nevoia de sucţiune (care variază foarte mult de la copil la copil) se reduce tocmai în acest interval de timp: fie sân, biberon, suzetă sau deget, copiii îşi pierd interesul pentru supt, toţi cam în acelaşi mod.

Aşa că astăzi, ca niciodată, este foarte important de arătat că suferinţa şi forţarea copilului nu sunt deloc necesare pentru a-l conduce pe acesta pe drumul maturităţii. Mamele şi copiii lor au dreptul de a se bucura din plin, atât cât vor, de fericirea, simplitatea şi sănătatea unui gest cotidian foarte normal şi fiziologic cum este alăptatul, fără ca această plăcere să fie umbrită de dubii, frici, ruşine sau vinovăţie, ştiind că atâtea femei înaintea lor au făcut asta şi pot mărturisi, împreună cu fiii lor, acum adulţi, că nimeni nu suge toată viaţa şi că relaţia lor, bazată şi pe alăptat la un moment dat, nu a creat în ei nici o perversiune, nici o sechelă psihologică.

Astăzi, ca niciodată, vreau să povestesc cum se întâmplă de fapt acest abandon gradual al sânului, când mama (în ciuda criticilor şi a perplexităţii apropiaţilor) decide să se încreadă în propiul copil şi să-l lase pe el să o ghideze pe acest drum.

Înţărcarea naturală înseamnă că într-o zi îţi dai seama că piciul tău de 2 sau 3 sau 5 ani poate s-a înţărcat ... poate! Mă rog, vine ziua în care la aceeaşi întrebare “încă mai suge?” vei răspunde “nu ştiu”.

Cum este posibil? Chiar aşa e. Pentru că în ultimele zile sau săptămâni sau luni de înţărcare spontană, copilul nu mai suge în fiecare zi, ci la modul cel mai lejer; pot trece zile la rând fără să ceară sânul, poate trece o săptămână sau chiar mai mult; dar vine un moment de tristeţe sau duioşie, ori copilul cade şi se loveşte şi iată că cere din nou... Şi mama-şi spune: „ah, credeam că se înţărcase!”

Dar în cele din urmă vine şi momentul în care într-adevăr “următorul supt” nu mai are loc. Şi într-un final, la întrebarea explicită dacă vrea să sugă, copilul răspunde linştit că nu: nu îl mai interesează.

E ca şi atunci când copilul nu mai are nevoie de scutec: cine a trecut prin asta ştie de pachetul început de scutece care stă în casă luni de zile, “pentru siguranţă”, înainte ca mama să decidă să-l dea unei prietene care încă are nevoie. Dar într-un final ne dăm seama că a crescut copilul şi se dedică altor lucruri: are încă nevoie de noi, dar nu şi de sânul nostru.

Astfel funcţionează întărcarea naturală, foarte simplu, fără ca mama sau tatăl sau alţii să facă “ceva”. Înţărcatul nu devine un ritual de trecere, o cenzură, un pas obligat ce semnalează o ruptură între “înainte” şi “după”, între viaţa de copilaş alăptat şi cea de copil “mare”. Nu este un eveniment pe care adultul să-l impună, nu este nici măcar o decizie pe care o ia copilul: e un proces care conduce lent copilul înspre alte orizonturi, fără a-l răni, fără a se exercita presiuni asupra lui, fără a se recurge la trucuri ori compensaţii, fără ameninţări şi fără tentative de a-i distrage atenţia.

Este nevoie doar de două ingrediente foarte uşor de utilizat (dar dificil de învăţat în lumea noastră): încrederea în capacitatea copilului că face ceea ce este bine pentru el la momentul potrivit şi răbdarea de a aştepta timpii lui, bucurându-te de momentul prezent, de intimitate şi de implicarea profundă.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  13 afisari în luna aceasta
  16 afisari în luna trecuta
  9721 afisari din 17.01.2008.