“Este încă alăptat? Când îl înÅ£arci?”
Mamele care alăptează aud aceste întrebări cu mult înainte ca fiii sau fiicele lor să facă primii paÅŸi. Iar expresia “dar cum, aÅŸa mare ÅŸi agăţat de sân!” e adresată copilului care suge cu mult înainte ca acesta să poată spune primele cuvinte.
Societatea noastră se aÅŸteaptă ca toÅ£i copilaÅŸii să fie înţărcaÅ£i imediat ce au început să mănânce mâncare solidă în cantitate suficientă, ca ÅŸi cum alăptatul la sân ar fi doar un mod de a depăşi situaÅ£ia până când puiul e în stare să se hrănească “ca oamenii mari”, ca ÅŸi cum doar ceea ce se mănâncă cu furculiÅ£a ÅŸi cuÅ£itul ar fi mâncare “adevărată”. AlimentaÅ£ia artificială, devenită standard, a dezvoltat în noi ideea că alăptatul la sân e doar un mod de a hrăni copilul ÅŸi nu un mod de a-l îngriji din toate punctele de vedere (de a-i proteja sănătatea, de a-i da un start corect sistemului imunitar ÅŸi celui neuro-endocrin, de a-l consola, îmbrăţiÅŸa ÅŸi adormi), asa cum este de fapt.
Este foarte dificil să crezi că un copil de peste un an poate încă să sugă, chiar dacă mănâncă regulat din farfurie, în ciuda recomandării OrganizaÅ£iei Mondiale a Sănătăţii de a continua alăptarea copilului care mănâncă ÅŸi mâncare solidă măcar pentru doi ani ÅŸi, dacă mama ÅŸi copilaÅŸul o doresc, chiar ÅŸi peste. În societatea noastră, alăptarea unui copil care vorbeÅŸte ÅŸi merge este văzută drept o anomalie stranie, dacă nu chiar drept o perversiune. Pentru că în societatea actuală copilul alăptat este în general un bebeluÅŸ de câteva luni, suptul este asociat doar cu fazele precoce din viaÅ£a unui individ; a vedea un copil mai mare la sân este derutant, deoarece copilul respectiv face ceva “de bebeluÅŸ”. Dar, de fapt, relaÅ£ia copilului cu suptul evoluează odată cu el ÅŸi un copil de 2-3 ani care suge, sigur nu o face aÅŸa cum o făcea pe când avea doar câteva luni de viaţă, aÅŸa cum un copil măricel nu-ÅŸi îmbrăţiÅŸează mama, nu se joacă sau nu doarme cum făcea ca atunci când era nou-născut.
La noi, înţărcarea este în general impusă în paralel cu introducerea alimentelor solide, adică înainte de un an (atunci cînd totul merge bine); suntem convinÅŸi că copiii nu se vor înţărca niciodată, că înţărcarea trebuie să fie un lucru făcut ÅŸi condus inevitabil de către un adult, că va fi dificil, că cel înţărcat – copilaÅŸul - va opune rezistenţă. Toate acestea sunt adevărate în cazul în care renunÅ£area la sânul matern îi este impusă copilului cu luni sau ani înainte de momentul în care el ar fi pregătit.
Din contră, ziua în care interesul pentru supt scade, iar cel mic pur ÅŸi simplu nici nu se mai gândeÅŸte la sân, soseÅŸte pentru toÅ£i copiii, chiar dacă este greu de crezut. Dar când se întâmplă acest lucru? Dacă ne bazăm pe experienÅ£ele culturilor unde nu se face nimic deosebit pentru a înţărca copilul, auto-înţărcarea are loc în general între 3 ÅŸi 7 ani, perioadă în care sistemul imunitar este complet dezvoltat, iar dinÅ£ii de lapte ÅŸi alte aspecte ale fiziologiei sunt ajunse la maturitate. De altfel, nevoia de sucÅ£iune (care variază foarte mult de la copil la copil) se reduce tocmai în acest interval de timp: fie sân, biberon, suzetă sau deget, copiii îÅŸi pierd interesul pentru supt, toÅ£i cam în acelaÅŸi mod.
AÅŸa că astăzi, ca niciodată, este foarte important de arătat că suferinÅ£a ÅŸi forÅ£area copilului nu sunt deloc necesare pentru a-l conduce pe acesta pe drumul maturităţii. Mamele ÅŸi copiii lor au dreptul de a se bucura din plin, atât cât vor, de fericirea, simplitatea ÅŸi sănătatea unui gest cotidian foarte normal ÅŸi fiziologic cum este alăptatul, fără ca această plăcere să fie umbrită de dubii, frici, ruÅŸine sau vinovăţie, ÅŸtiind că atâtea femei înaintea lor au făcut asta ÅŸi pot mărturisi, împreună cu fiii lor, acum adulÅ£i, că nimeni nu suge toată viaÅ£a ÅŸi că relaÅ£ia lor, bazată ÅŸi pe alăptat la un moment dat, nu a creat în ei nici o perversiune, nici o sechelă psihologică.
Astăzi, ca niciodată, vreau să povestesc cum se întâmplă de fapt acest abandon gradual al sânului, când mama (în ciuda criticilor ÅŸi a perplexităţii apropiaÅ£ilor) decide să se încreadă în propiul copil ÅŸi să-l lase pe el să o ghideze pe acest drum.
Înţărcarea naturală înseamnă că într-o zi îÅ£i dai seama că piciul tău de 2 sau 3 sau 5 ani poate s-a înţărcat ... poate! Mă rog, vine ziua în care la aceeaÅŸi întrebare “încă mai suge?” vei răspunde “nu ÅŸtiu”.
Cum este posibil? Chiar aÅŸa e. Pentru că în ultimele zile sau săptămâni sau luni de înţărcare spontană, copilul nu mai suge în fiecare zi, ci la modul cel mai lejer; pot trece zile la rând fără să ceară sânul, poate trece o săptămână sau chiar mai mult; dar vine un moment de tristeÅ£e sau duioÅŸie, ori copilul cade ÅŸi se loveÅŸte ÅŸi iată că cere din nou... Åži mama-ÅŸi spune: „ah, credeam că se înţărcase!”
Dar în cele din urmă vine ÅŸi momentul în care într-adevăr “următorul supt” nu mai are loc. Åži într-un final, la întrebarea explicită dacă vrea să sugă, copilul răspunde linÅŸtit că nu: nu îl mai interesează.
E ca ÅŸi atunci când copilul nu mai are nevoie de scutec: cine a trecut prin asta ÅŸtie de pachetul început de scutece care stă în casă luni de zile, “pentru siguranţă”, înainte ca mama să decidă să-l dea unei prietene care încă are nevoie. Dar într-un final ne dăm seama că a crescut copilul ÅŸi se dedică altor lucruri: are încă nevoie de noi, dar nu ÅŸi de sânul nostru.
Astfel funcÅ£ionează întărcarea naturală, foarte simplu, fără ca mama sau tatăl sau alÅ£ii să facă “ceva”. Înţărcatul nu devine un ritual de trecere, o cenzură, un pas obligat ce semnalează o ruptură între “înainte” ÅŸi “după”, între viaÅ£a de copilaÅŸ alăptat ÅŸi cea de copil “mare”. Nu este un eveniment pe care adultul să-l impună, nu este nici măcar o decizie pe care o ia copilul: e un proces care conduce lent copilul înspre alte orizonturi, fără a-l răni, fără a se exercita presiuni asupra lui, fără a se recurge la trucuri ori compensaÅ£ii, fără ameninţări ÅŸi fără tentative de a-i distrage atenÅ£ia.
Este nevoie doar de două ingrediente foarte uÅŸor de utilizat (dar dificil de învăţat în lumea noastră): încrederea în capacitatea copilului că face ceea ce este bine pentru el la momentul potrivit ÅŸi răbdarea de a aÅŸtepta timpii lui, bucurându-te de momentul prezent, de intimitate ÅŸi de implicarea profundă.