Contactul - subiect tabu!

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Anca Gembăşel

Prototipul procesului de a-ţi îngriji copilul este ţinutul în braţe. (D.W.Winnicott)

Căutând reţete în numere vechi din Bucătăria italiană, am descoperit că în anii 50 revista nu publica doar articole despre bucătărie ci îşi întreţinea cititoarele şi cu articole despre puericultură, dedicând un spaţiu întrebărilor cititorilor. Într-una dintre aceste scrisori şi în răspunsul ei se vede clar, după părerea noastră, cum anume era văzută în acei ani relaţia părinti-copil. Într-o oarecare măsură, ideile şi obiceiurile acelei perioade s-au păstrat până în zilele noastre şi încă se întâmplă să auzim întrebarea:”dacă îmi iau în braţe copilul nu risc să-l răsfăţ?”

Scrisoarea unui soţ

(...) Copilul s-a născut sănătos şi liniştit, iar primele nopţi petrecute acasă după întoarcerea soţiei mele şi copilului de la spital au fost foarte liniştite. Dar într-o noapte, dintr-o dată, poate din cauza uneia dintre acele suferinţe care e atât de greu de prevăzut la nou-născuţi, copilul a început să plângă. Bineînţeles că eu şi soţia mea am fost foarte impresionaţi; am sărit din pat foarte agitaţi, am ridicat copilul din pătuţ şi aşa, înfăşurat într-o păturică, am început să-l legănăm cu rândul, mergând în sus şi-n jos prin cameră şi cântând încetişor. Puţin câte puţin, micuţul s-a liniştit, dar imediat ce unul dintre noi încerca să-l pună din nou în pătuţ, reîncepea să urle. (...) Soţia spune că eu, în prima seară, l-am luat imediat în braţe din pătuţ şi am început să mă joc cu el; eu răspund că ea a fost cea care, după mai multe încercări de a-l repune în pătuţ, a continuat să îl plimbe prin casă. (...)

Răspunsul

(...) Pe dumneavoastră nu trebuia să vă impresioneze dacă copilul reîncepea să plângă, pentru că în acest caz (dacă copilul nu era bolnav) era vorba fără îndoială de un capriciu care trebuie eliminat cu hotărâre, încă de la cea mai fragedă vârstă. Poate că, nefiindu-i satisfăcute cerinţele, la început micuţul va continua să plângă, dar lăsaţi-l în pace; când va vedea că nu funcţionează nici o metodă de convingere, se va calma singur. Aceasta nu este „inima dură”(cum încă afirmă cineva), ci este unicul mod de a-l dezvăţa de acest urât obicei. (...)

din Bucătăria Italiană
Decembrie 1956

---

Acest tată voia un copil liniştit, care să-l lase în pace; totul decurge bine până când într-o noapte, pe neaşteptate şi fără nici un semnal prevestitor, copilul a început să plângă. Tatăl nu s-a gândit nici o clipă că acel plâns ar fi putut fi o modalitate de a se exprima a copilului; acel plâns este văzut doar ca un mare deranj care vine să-i întrerupă somnul. Părinţii sunt uimiţi de plâns, ca şi când copilul lor ar fi început să latre sau să behăie, sau ca şi când lor nu li s-ar fi întâmplat niciodată să plângă. Din fericire, în incapacitatea şi neînţelegerea lor, acţionează din instinct, acel instinct înnăscut, îngropat până atunci, dar trezit şi adus la suprafaţă de plânsul sfâşietor. Instinctiv, ei fac ceea ce trebuie să facă: îl iau în braţe şi îl leagănă. Fac, inconştient, ceea ce de mii de ani orice părinte face cu propriul copil în momente de dificultate. Însă aceşti părinţi, săracii, sunt frustraţi de insuccesul lor (dar par să nu se fi obişnuit încă), văd urletele ridicându-se până la cer (sau doar până la etajul de deasupra) şi se întreabă ce greşeală de neiertat au comis. În prima ipoteză tatăl este cel vinovat de a-şi fi răsfăţat copilul, vinovat deci de a-i fi demonstrat dragoste propriului copil; în a doua ipoteză mama este văzută ca incapabilă să-şi facă copilul să stea la locul lui, adică în pătuţ (am putea spune, la fel de bine, în cuşcă sau închisoare). Această mamă îşi permite luxul de a se plimba prin casă cu copilul în braţe, şi se pare că îi place; nu se întreabă de ce în toată lumea, de mii de ani, milioane de mame (şi de taţi) trăiesc şi muncesc cu copilul mic purtat în spinare (dar poate fac aşa pentru că sunt săraci).

Răspunsul expertului ne permite să înţelegem de ce, în această societate occidentală din generaţia trecută, soluţiile absurde apăreau atât de naturale. Răspunsul este mult mai grav decât întrebarea şi mai ales demonstrează cum la orice nivel cultural, acea societate civilă era foarte departe de a înţelege universul copilăriei. Probabil în nici o realitate pretehnologică nu s-ar fi născut un răspuns ca cel dat de expertul nostru; se demonstrează astfel cum maternitatea şi puericultura nu au adevărate baze ştiinţifice, ci sunt în principal produse de factori culturali şi sociali.

Expertul dă un diagnostic diferenţiat: dacă nu este vorba de boală, micuţul suferă de răsfăţ (nici un dubiu că psihicul şi soma ar putea avea ceva în comun); dar, nici o teamă, capriciile pot fi vindecate, important este să acţionezi repede şi cu fermitate. Expertul nu o spune, dar dă de înţeles că acest inconvenient a fost provocat de comportamentul incorect al acestor părinţi care la primul plâns au căzut în capcana întinsă lor de copilul şmecher. Este necesar să fie adus totul la locul lui: copilul, chiar dacă este încă micuţ (sau poate tocmai de aceea), trebuie să înţeleagă care este locul lui şi cum merg lucrurile. Plânsul lui nu este provocat de nici o boală, deci este iraţional şi fără drept; va fi nevoie de puţin timp, dar în final va înţelege că nevoile lui nu vor găsi nici o soluţie şi că orice încercare de convingere nu poate fi decât zadarnică. Părinţii sunt convinşi să înţeleagă cât de util este ca micuţul să experimenteze de la o vârstă fragedă frustarea de a nu primi dragostea de care are nevoie, simţind pe propria piele teama de a fi abandonat; acest sugar ajunge să nu mai dorească nici o îmbrăţişare sau contact, atât de mult i-au fost respinse încercările.

Către final, expertul are un dubiu referitor la „duritatea” acestui sfat, dar gândul cel rău este repede eliminat de convingerea că aceste plânsete nu sunt altceva decât obiceiuri proaste (cu care, în mod ciudat, se nasc aproape toţi copiii) şi de convingerea de nezdruncinat că oricum nu există alte metode de a le corecta. Să rezişti necesităţilor copilului este obositor (şi probabil nenatural), dar totul se face pentru binele copilului şi pentru educaţia sa (azi putem spune „pentru domesticirea lui”). Nu contează că, ajuns adult, acest copil (care a experimentat din primele zile de viaţă pierderea îmbrăţişării drăgăstoase) nu va fi capabil să iubească, prins între a exprima diferite forme de nevroză sau o sănătoasă şi eliberatoare violenţă.

PS. Poate nu aţi remarcat, dar articolul a fost intitulat scrisoarea unui soţ, nu scrisoarea unui tată ...

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  8 afisari în luna aceasta
  17 afisari în luna trecuta
  3217 afisari din 17.01.2008.