Prototipul procesului de a-Å£i îngriji copilul este Å£inutul în braÅ£e. (D.W.Winnicott)
Căutând reÅ£ete în numere vechi din Bucătăria italiană, am descoperit că în anii 50 revista nu publica doar articole despre bucătărie ci îÅŸi întreÅ£inea cititoarele ÅŸi cu articole despre puericultură, dedicând un spaÅ£iu întrebărilor cititorilor. Într-una dintre aceste scrisori ÅŸi în răspunsul ei se vede clar, după părerea noastră, cum anume era văzută în acei ani relaÅ£ia părinti-copil. Într-o oarecare măsură, ideile ÅŸi obiceiurile acelei perioade s-au păstrat până în zilele noastre ÅŸi încă se întâmplă să auzim întrebarea:”dacă îmi iau în braÅ£e copilul nu risc să-l răsfăţ?”
Scrisoarea unui soţ
(...) Copilul s-a născut sănătos ÅŸi liniÅŸtit, iar primele nopÅ£i petrecute acasă după întoarcerea soÅ£iei mele ÅŸi copilului de la spital au fost foarte liniÅŸtite. Dar într-o noapte, dintr-o dată, poate din cauza uneia dintre acele suferinÅ£e care e atât de greu de prevăzut la nou-născuÅ£i, copilul a început să plângă. BineînÅ£eles că eu ÅŸi soÅ£ia mea am fost foarte impresionaÅ£i; am sărit din pat foarte agitaÅ£i, am ridicat copilul din pătuÅ£ ÅŸi aÅŸa, înfăşurat într-o păturică, am început să-l legănăm cu rândul, mergând în sus ÅŸi-n jos prin cameră ÅŸi cântând încetiÅŸor. PuÅ£in câte puÅ£in, micuÅ£ul s-a liniÅŸtit, dar imediat ce unul dintre noi încerca să-l pună din nou în pătuÅ£, reîncepea să urle. (...) SoÅ£ia spune că eu, în prima seară, l-am luat imediat în braÅ£e din pătuÅ£ ÅŸi am început să mă joc cu el; eu răspund că ea a fost cea care, după mai multe încercări de a-l repune în pătuÅ£, a continuat să îl plimbe prin casă. (...)
Răspunsul
(...) Pe dumneavoastră nu trebuia să vă impresioneze dacă copilul reîncepea să plângă, pentru că în acest caz (dacă copilul nu era bolnav) era vorba fără îndoială de un capriciu care trebuie eliminat cu hotărâre, încă de la cea mai fragedă vârstă. Poate că, nefiindu-i satisfăcute cerinÅ£ele, la început micuÅ£ul va continua să plângă, dar lăsaÅ£i-l în pace; când va vedea că nu funcÅ£ionează nici o metodă de convingere, se va calma singur. Aceasta nu este „inima dură”(cum încă afirmă cineva), ci este unicul mod de a-l dezvăţa de acest urât obicei. (...)
din Bucătăria Italiană
Decembrie 1956
---
Acest tată voia un copil liniÅŸtit, care să-l lase în pace; totul decurge bine până când într-o noapte, pe neaÅŸteptate ÅŸi fără nici un semnal prevestitor, copilul a început să plângă. Tatăl nu s-a gândit nici o clipă că acel plâns ar fi putut fi o modalitate de a se exprima a copilului; acel plâns este văzut doar ca un mare deranj care vine să-i întrerupă somnul. PărinÅ£ii sunt uimiÅ£i de plâns, ca ÅŸi când copilul lor ar fi început să latre sau să behăie, sau ca ÅŸi când lor nu li s-ar fi întâmplat niciodată să plângă. Din fericire, în incapacitatea ÅŸi neînÅ£elegerea lor, acÅ£ionează din instinct, acel instinct înnăscut, îngropat până atunci, dar trezit ÅŸi adus la suprafaţă de plânsul sfâÅŸietor. Instinctiv, ei fac ceea ce trebuie să facă: îl iau în braÅ£e ÅŸi îl leagănă. Fac, inconÅŸtient, ceea ce de mii de ani orice părinte face cu propriul copil în momente de dificultate. Însă aceÅŸti părinÅ£i, săracii, sunt frustraÅ£i de insuccesul lor (dar par să nu se fi obiÅŸnuit încă), văd urletele ridicându-se până la cer (sau doar până la etajul de deasupra) ÅŸi se întreabă ce greÅŸeală de neiertat au comis. În prima ipoteză tatăl este cel vinovat de a-ÅŸi fi răsfăţat copilul, vinovat deci de a-i fi demonstrat dragoste propriului copil; în a doua ipoteză mama este văzută ca incapabilă să-ÅŸi facă copilul să stea la locul lui, adică în pătuÅ£ (am putea spune, la fel de bine, în cuÅŸcă sau închisoare). Această mamă îÅŸi permite luxul de a se plimba prin casă cu copilul în braÅ£e, ÅŸi se pare că îi place; nu se întreabă de ce în toată lumea, de mii de ani, milioane de mame (ÅŸi de taÅ£i) trăiesc ÅŸi muncesc cu copilul mic purtat în spinare (dar poate fac aÅŸa pentru că sunt săraci).
Răspunsul expertului ne permite să înÅ£elegem de ce, în această societate occidentală din generaÅ£ia trecută, soluÅ£iile absurde apăreau atât de naturale. Răspunsul este mult mai grav decât întrebarea ÅŸi mai ales demonstrează cum la orice nivel cultural, acea societate civilă era foarte departe de a înÅ£elege universul copilăriei. Probabil în nici o realitate pretehnologică nu s-ar fi născut un răspuns ca cel dat de expertul nostru; se demonstrează astfel cum maternitatea ÅŸi puericultura nu au adevărate baze ÅŸtiinÅ£ifice, ci sunt în principal produse de factori culturali ÅŸi sociali.
Expertul dă un diagnostic diferenÅ£iat: dacă nu este vorba de boală, micuÅ£ul suferă de răsfăţ (nici un dubiu că psihicul ÅŸi soma ar putea avea ceva în comun); dar, nici o teamă, capriciile pot fi vindecate, important este să acÅ£ionezi repede ÅŸi cu fermitate. Expertul nu o spune, dar dă de înÅ£eles că acest inconvenient a fost provocat de comportamentul incorect al acestor părinÅ£i care la primul plâns au căzut în capcana întinsă lor de copilul ÅŸmecher. Este necesar să fie adus totul la locul lui: copilul, chiar dacă este încă micuÅ£ (sau poate tocmai de aceea), trebuie să înÅ£eleagă care este locul lui ÅŸi cum merg lucrurile. Plânsul lui nu este provocat de nici o boală, deci este iraÅ£ional ÅŸi fără drept; va fi nevoie de puÅ£in timp, dar în final va înÅ£elege că nevoile lui nu vor găsi nici o soluÅ£ie ÅŸi că orice încercare de convingere nu poate fi decât zadarnică. PărinÅ£ii sunt convinÅŸi să înÅ£eleagă cât de util este ca micuÅ£ul să experimenteze de la o vârstă fragedă frustarea de a nu primi dragostea de care are nevoie, simÅ£ind pe propria piele teama de a fi abandonat; acest sugar ajunge să nu mai dorească nici o îmbrăţiÅŸare sau contact, atât de mult i-au fost respinse încercările.
Către final, expertul are un dubiu referitor la „duritatea” acestui sfat, dar gândul cel rău este repede eliminat de convingerea că aceste plânsete nu sunt altceva decât obiceiuri proaste (cu care, în mod ciudat, se nasc aproape toÅ£i copiii) ÅŸi de convingerea de nezdruncinat că oricum nu există alte metode de a le corecta. Să reziÅŸti necesităţilor copilului este obositor (ÅŸi probabil nenatural), dar totul se face pentru binele copilului ÅŸi pentru educaÅ£ia sa (azi putem spune „pentru domesticirea lui”). Nu contează că, ajuns adult, acest copil (care a experimentat din primele zile de viaţă pierderea îmbrăţişării drăgăstoase) nu va fi capabil să iubească, prins între a exprima diferite forme de nevroză sau o sănătoasă ÅŸi eliberatoare violenţă.
PS. Poate nu aţi remarcat, dar articolul a fost intitulat scrisoarea unui soţ, nu scrisoarea unui tată ...