Multora dintre noi li s-a spus la un moment dat că e ceva normal pentru copii să nu îÅŸi amintească mai nimic din ceea ce li se întâmplă până în jurul vârstei de 2 ani. ExperienÅ£ele emoÅ£ionale dureroase din copilăria timpurie nu vor avea, deci, nici un efect pe termen lung. Aceste cuvinte ar fi cumva liniÅŸtitoare, dacă nu ar sugera ÅŸi faptul că micuÅ£ii noÅŸtri nu îÅŸi vor aminti nici dragostea pe care le-o oferim ... aÅŸa că nici dragostea aceasta nu are un impact pe termen lung. Pe măsură ce ÅŸtiinÅ£a începe să dezvăluie tot mai multe din misterele creierului ÅŸi memoriei, sfaturi precum cele de mai sus îÅŸi vor pierde încet relevanÅ£a. Fiecare experienţă emoÅ£ională importantă - fie că este plină de bucurie sau de durere - este stocată în memorie ÅŸi are un impact durabil asupra sistemului nervos al unui bebeluÅŸ ori copil. Modul în care simÅ£im lumea ca bebeluÅŸi ne influenÅ£ează, pe termen lung, personalitatea în dezvoltare, stilul emoÅ£ional ÅŸi de relaÅ£ionare. Există mai multe tipuri de “memorie”, pe lângă poveÅŸtile pe care ni le putem aminti conÅŸtient. Åži mai trebuie să ÅŸtim că ne “amintim” mult mai multe decât ne dăm seama.
În cadrul sistemului limbic al creierului - zona asociată cu procesarea emoÅ£iilor - se află amigdala ÅŸi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoÅ£ionale încărcate de teroare, groază ÅŸi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naÅŸterea, aÅŸa că bebeluÅŸii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoÅ£ii intense, chiar dacă nu pot înÅ£elege conÅ£inutul acestora ÅŸi relaÅ£ia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluÅŸii sunt relativi inapÅ£i în a-ÅŸi organiza memoria în funcÅ£ie de secvenÅ£ialitatea evenimentelor. De foarte puÅ£ine ori îÅŸi poate cineva aminti conÅŸtient lucruri din vremea când era bebeluÅŸ. Åži totuÅŸi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conÅ£inutului emoÅ£ional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoÅ£ie ÅŸi senzaÅ£ie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenÅ£ează modul în care ne vom relaÅ£iona ca adulÅ£i.
AÅŸa cum memoria poate fi împărÅ£ită în două categorii, memoria pe termen scurt ÅŸi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: “explicită” ÅŸi “implicită”. Capacitatea memoriei explicite îÅŸi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conÅŸtientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naÅŸtere, sau poate de dinainte, este inconÅŸtientă ÅŸi este codificată în “aduceri-aminte” emoÅ£ionale, senzoriale ÅŸi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima ÅŸi cu „stomacul”, cu implicaÅ£ii durabile asupra modului de gândire, de simÅ£ire ÅŸi de comportare.
Procesul “uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conÅŸtiente. Chiar ÅŸi ca adulÅ£i suntem, din fericire, capabili să ÅŸtergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaÅ£ie de panică sau teroare din care simÅ£im că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne “amorÅ£i” în faÅ£a durerii copleÅŸitoare, fie ea fizică sau emoÅ£ională. Aceste substanÅ£e chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deÅŸi memoria implicită a traumei va rămâne. ExperienÅ£ele care sunt prea copleÅŸitoare din punct de vedere emoÅ£ional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconÅŸtiente la situaÅ£ii de stres. ReacÅ£iile exagerate la situaÅ£ii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.
Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoÅ£ională ÅŸi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacÅ£ii emoÅ£ionale puternice fără să avem amintiri conÅŸtiente, sau chiar fără să fim conÅŸtienÅ£i! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îÅŸi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacÅ£iona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îÅŸi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îÅŸi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îÅŸi ascunsese, înainte, o pioneză ascuÅ£ită în palmă. Nici ea nu îÅŸi înÅ£elegea reacÅ£ia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. AÅŸadar, multe din ceea ce gândim, simÅ£im ÅŸi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muÅŸchi, tendoane, viscere. Nici una din experienÅ£ele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoÅ£ii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.
Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteÅŸte creierului de o situaÅ£ie traumatică - un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut - declanÅŸează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau “îngheaţă”. Această reacÅ£ie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaÅ£ia să ajungă la cortex, unde este evaluată raÅ£ional. Din această cauză reacÅ£ionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaÅ£ii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conÅŸtientă a acelui eveniment.
Există situaÅ£ii în care memoria implicită poate deveni explicită. Din moment ce memoria implicită este “depozitată” în corp, repetarea anumitor miÅŸcări, gesturi, modele de respiraÅ£ie sau asumarea anumitor posturi asociate cu amintiri încărcate de emoÅ£ie poate transforma aceste amintiri în unele explicite, de care să fim conÅŸtienÅ£i. Este ca ÅŸi când corpul îi arată minÅ£ii propriile sale secrete. Multe persoane au avut ocazia să retrăiască amintiri traumatice, atât din copilărie cât ÅŸi din viaÅ£a de adult, atunci când s-au întâlnit cu emoÅ£iile puternice asociate experienÅ£ei iniÅ£iale. În anumite stadii de conÅŸtienţă, prin psihoterapie sau meditaÅ£ie, oamenii ÅŸi-au amintit spontan lucruri prin care au trecut în pruncie. MulÅ£i ÅŸi-au amintit cum se simÅ£eau ca bebeluÅŸi, plângând după o mamă care nu venea. În reconstruirea unei anumite posturi a corpului ori vorbind despre un eveniment încărcat emoÅ£ional la fel ca originalul, amintirile contextuale de groază, furie sau teroare pot reveni în atenÅ£ie. Este la fel de posibil ca amintirea părinÅ£ilor iubitori, veseli ÅŸi dulci să reapară la suprafaţă. Acest fenomen este numit “revenirea amintirilor în funcÅ£ie de stare” ÅŸi, deÅŸi acest aspect nu este esenÅ£ial, el poate aduce vindecarea în anumite condiÅ£ii.
Åži totuÅŸi, chiar dacă amintirile timpurii nu sunt evocate în mod conÅŸtient, se pot arăta în mod indirect prin comportament. Este absolut uman să re-creezi reacÅ£ii defensive la traume uitate, deÅŸi reacÅ£iile nu mai sunt relevante. De multe ori, amintirile timpurii devin evidente prin sentimente persistente care par a nu avea legătură cu o situaÅ£ie prezentă, sau prin senzaÅ£ii ale corpului care nu au sens. În mod obiÅŸnuit, aceste amintiri ale durerii ÅŸi suferinÅ£ei timpurii sunt expuse indirect în dificultăţile de relaÅ£ionare, în special în relaÅ£ionarea intimă.
Memoria implicită - sau memoria corpului - explică, de exemplu, de ce o femeie care a fost molestată în copilărie rămâne temătoare în faÅ£a intimităţii, cel puÅ£in cu bărbaÅ£ii care îi “amintesc” de agresor, chiar dacă memoria sa conÅŸtientă nu are nicio amintire a episodului traumatic. Unui om îi poate fi teamă să rămână singur deoarece acest lucru îi declanÅŸează amintirea emoÅ£ională a terorii cu care plângea în pătuÅ£ ÅŸi nimeni nu venea să îl liniÅŸtească. El nu îÅŸi poate aminti acele momente ÅŸi toÅ£i din jur îl consideră plăcut ÅŸi sociabil, însă el nu poate înÅ£elege teama sa compulsivă de a fi singur. DeÅŸi au succes ÅŸi funcÅ£ionează în parametri, mulÅ£i oameni se comportă dependent, ezitant sau insensibil în relaÅ£ii. Acestea sunt numai unele dintre problemele care pot apărea în relaÅ£ionare ÅŸi care îÅŸi au rădăcina în modul în care ne simÅ£eam în copilăria timpurie. Se poate chiar spune că majoritatea dintre noi suferă de unele manifestări comportamentale ale unor amintiri implicite, dureroase.
MinÅ£ile noastre “raÅ£ionale” nu înÅ£eleg uneori de ce răspundem greÅŸit la provocări actuale, ca ÅŸi când acestea ar fi cele care ne-au rănit iniÅ£ial. Aceasta dinamică devine adevărată în relaÅ£ionarea cu copiii noÅŸtri. Există multe motive pentru care, de exemplu, găsim expresia copiilor noÅŸtri, atunci când au nevoie de noi, copleÅŸitoare. Iată un scenariu obiÅŸnuit: când un bebeluÅŸ Å£ipă, corpurile noastre reacÅ£ionează în acelaÅŸi mod în care reacÅ£ionau atunci când părinÅ£ii noÅŸtri Å£ipau la noi când eram copii - suntem deci condiÅ£ionaÅ£i neurologic să încercăm să scăpăm sau să respingem, mai degrabă decât să reacÅ£ionăm cu compasiune spontană. La fel, plânsul copiilor noÅŸtri ne poate declanÅŸa în corpuri amintirea implicită a timpurilor în care plânsul nostru, ca bebeluÅŸi, nu primea un răspuns iubitor. Oricum ar fi, plânsul copilului nostru ne evocă niÅŸte amintiri dureroase ÅŸi putem căuta să ne ascundem de ele. Åži totuÅŸi, noi suntem în mod biologic capabili să răspundem cu iubire spontană copiilor noÅŸtri ÅŸi celor din jur. Uneori această iubire este blocată de reacÅ£ii defensive la amintiri implicite, nerezolvate, care dor. Nu suntem insensibili sau neglijenÅ£i; suntem răniÅ£i.
Când un copil este certat, o imagine a privirii dezaprobatoare a celui care ceartă rămâne stocată în zona laterală a sistemului limbic din creier. Copilul în creÅŸtere ÅŸi apoi adultul îÅŸi judecă propriul comportament prin lentilele acestor reprezentări stocate, care sunt imprimate ca imagini încărcate cu sentimentul de ruÅŸine. Aceste amintiri vizuale ÅŸi auditive interioare ale ruÅŸinii vor opera de obicei, dar nu numai, în afara conÅŸtienÅ£ei. ExperienÅ£a cu părinÅ£ii care creează limite sănătoase are ca efect dezvoltarea zonei orbito-frontale a creierului copilului, o zonă al cărei scop este conÅ£inerea ÅŸi controlarea emoÅ£iilor pure. Dar când părintele impune limite, urmând pentru o vreme timpul simbiotic al copilăriei timpurii, copilul simte un nivel de suferinţă ÅŸi trădare. Această schimbare în dezvoltare necesară în relaÅ£ia părinte-copil este stresantă, din punct de vedere emoÅ£ional. Este important ca părintele să consoleze copilul după ce îi impune restricÅ£ii, pentru a-l ajuta să se descurce cu stresul ruÅŸinii. Reasigurarea iubirii faţă de copil îi repară acestuia sinele rănit ÅŸi îi redă încrederea în sine.
Dacă părintele îÅŸi asistă copilul în “repararea” sinelui în ceea ce priveÅŸte ruÅŸinea, acesta va învăţa curând să se folosească de acest model ÅŸi să îÅŸi fie sieÅŸi de folos atunci când va fi nevoie. Reprezentările interne, stocate ca amintiri narative ÅŸi emoÅ£ionale, ale unui părinte care alină/consolează ÅŸi care reasigură copilul de dragostea sa sunt folosite mai târziu în viaţă ca model pentru situaÅ£iile în care este implicat sentimentul de ruÅŸine. DeÅŸi acest proces este de obicei inconÅŸtient, el ne ajută să ne vindecăm ÅŸi să ne revenim din ruÅŸine atunci când este nevoie.
Problemele psihologice ÅŸi sociale apar atunci când copilul creÅŸte cu prea multe imagini dezaprobatoare stocate în centrii creierului care păstrează memoria implicită, fără imaginea secundară a unui adult care alină ÅŸi oferă sprijin. Un copil căruia îi lipsesc aceste imagini pozitive stocate în centrii săi emoÅ£ionali poartă riscul de a aluneca în depresie, de a deveni foarte inhibat sau ostil.
Din primele momente ale vieÅ£ii, grija părinÅ£ilor ajută la formarea emoÅ£ională a copilului, influenÅ£ând modul de dezvoltare a creierului. Unul din elementele cheie ale ataÅŸamentului părinte-copil este contactul vizual plin de afecÅ£iune. Privirea susÅ£inută, plină de iubire ÅŸi zâmbet a unui părinte către copil îl umple pe acesta de o bucurie incredibilă. Se creează în creierul bebeluÅŸului o cascadă de dopamine, opioide endogene, encefaline ÅŸi endorfine, toate fiind chimicale “bune”, asociate cu relaÅ£ii de iubire. Această infuzie de substanÅ£e chimice eliberate de bucurie ajută la maturizarea unor regiuni din cortex, legate mai târziu în viaţă de reglarea sănătoasă a emoÅ£iilor. Fiecare bebeluÅŸ are nevoie de această experienţă în mod regulat ÅŸi frecvent, pentru o dezvoltare sănătoasă a creierului.
Până la sfârÅŸitul primului an, bebeluÅŸul a stocat o imagine internă a figurii iubitoare a mamei în zona care leagă cortexul temporal anterior ÅŸi cel orbito-frontal. Aceste imagini însă, deÅŸi arareori amintite conÅŸtient, formează baza unui model intern de relaÅ£ionare. Este ca ÅŸi când copilul ar fi salvat un videoclip al mamei în creierul său, ca pe un hard-disk. De aici încolo aceste reprezentări interne vor anima răspunsurile sale emoÅ£ionale principale, formând baza stilului său fundamental de relaÅ£ionare. Când simte că nevoile sale emoÅ£ionale sunt îngrijite consistent, acest lucru formează în copil aÅŸteptări durabile ale unei lumi care oferă suport. Această atitudine inconÅŸtientă va determina copilul să devină prietenos ÅŸi empatic în comportament.
DeÅŸi nu ne amintim cum am învăţat să mergem, picioarele noastre îÅŸi joacă rolul perfect; la fel, unele dintre cele mai importante lecÅ£ii privind relaÅ£iile interumane le-am învăţat într-un moment în care nu mintea, ci corpul nostru le-a memorat. Cel mai mare dar al acestor descoperiri este realizarea că fiecare moment plin de iubire pe care îl împărÅ£im cu copiii noÅŸtri, încă de la început, va rămâne cu ei toată viaÅ£a.
Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărÅ£ilor "Parenting for a Peaceful World" ÅŸi "Heart to Heart Parenting". Îi puteÅ£i citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.