Coeficientul de inteligenţă (IQ) - doar o faţă a monedei

Cultivă inteligenţa emoţională a copilului tău - Partea I

Autor: Robin Grille

Tradus de chani

De la începutul secolului XX importanţa “inteligenţei” (cuantificată în “IQ” - coeficient de inteligenţă) a fost exagerată în aproape fiecare aspect al eforturilor umane.

Într-adevăr, IQ-ul a fost într-atât de popularizat încât metodele educaţionale şi parentale sunt angrenate în maximizarea abilităţilor intelectuale ale copiilor. O întreagă industrie, susţinută de multă literatură, a dat naştere unor metode sofisticate de măsurare a IQ-ului, interpretare a rezultatelor testelor de inteligenţă şi, în consecinţă, de planificare a viitoarei cariere a copiilor. Puţine persoane au fost scutite de umilinţa de a fi supuse unui test IQ într-un anume moment al vieţii lor.

Originile acestui fetişism IQ merg înapoi până la Raţionalismul din Europa secolelor al VII-lea şi al VIII-lea, când cei mai importanţi filosofi ai vremii au început sa promoveze gândirea “raţională” drept calea către perfecţiunea umană. Această tendinţă a culminat în epoca post-industrială, în care am ajuns să ne închinăm la altarul “inteligenţei” - presupusul panaceu pentru toate relele lumii.

Mulţumită observaţiilor meticuloase şi exhaustive ale psihologului elveţian Jean Piaget (1896 - 1980), cunoaştem multe despre modul în care se maturizează capacitatea copilului de a gândi raţional şi cum dezvoltarea cognitivă este legată de funcţiile raţiunii, logicii, memoriei şi de structurile limbajului. Din nefericire, importanţa facultăţilor cognitive a fost flagrant exagerată, în detrimentul înţelepciunii despre sentimente.

Gândiţi-vă la acest aspect: În ianuarie 2000, Time Magazine l-a votat pe Albert Einstein drept “Personalitatea secolului”. Deşi realizările sale sunt cu siguranţă excepţionale, ele nu au contribuit cu nimic esenţial la fericirea omului. De ce preţuim mai mult creierul decât inima şi sufletul? Faptul că un IQ ridicat este adesea corelat cu depresia nu spune prea mult în favoarea capacităţii de adaptare. Mai mult, IQ-ul este un slab predictor al succesului în relaţii şi nu are absolut nimic de a face cu satisfacţiile vieţii în general sau cu sănătatea fizică şi psihică. Una dintre cele mai triste şi răspândite concepţii greşite din timpul nostru este aceea că un IQ ridicat conduce la echilibru emoţional şi maturitate psihologică.

Cultura noastră centrată pe intelect accentuează nevoia de a-i învăţa pe copii cum să gândească, să raţioneze şi să observe. Suntem însă abia la începuturi, nesiguri încă pe noi, atunci când vine vorba de a-i învăţa pe copii cum să simtă, cum să creeze şi cum să navigheze cu succes pe apele schimbătoare ale relaţiilor umane.

Oricum, vă veţi bucura să aflaţi că după o lungă aventură cu IQ-ul, luna de miere se apropie de sfârşit. În cele din urmă a fost recunoscut faptul că inteligenţa, întocmai ca şi banii, nu poate asigura fericirea. Interesul în dezvoltarea emoţională a copiilor câştigă în popularitate şi a intrat din nou în atenţia psihologilor.

“Inteligenţa emoţională”, o expresie propusă de Howard Garner în Frames of Mind (1983), descrie un domeniu al conştienţei umane care, până de curând, a fost serios neglijat. Studiul inteligenţei emoţionale şi modul în care o cultivăm în copiii noştri este, fără îndoială, următoarea frontieră a evoluţiei sociale. În prezent se bucură de o explozie a atenţiei din partea comunităţii academice, Amazon.com afişând deja peste 50 de titluri care tratează acest subiect. Chiar şi şcolile tradiţionale încep să se îndepărteze de metodele de predare bazate numai pe competiţie şi dezvoltare intelectuală, optând în schimb pentru o abordare cooperantă, care să dezvolte aptitudinile emoţionale ale copiilor.

În zilele noastre există, de asemenea, eforturi din partea psihologilor şi a pedagogilor de a defini conceptul inteligenţei emoţionale, de a descoperi metode pentru a o măsura individual (EQ - coeficientul inteligenţei emoţionale) şi de a-i învăţa atât pe copii cât şi pe adulţi caracteristicile ei. A fost recunoscut, în sfârşit, faptul că EQ este mult mai important decât IQ atunci când este vorba despre “abilităţile interumane” - succesul în carieră, în relaţiile personale sau profesionale şi în creşterea unor copii împliniţi. Capacitatea de a recunoaşte, de a controla şi a exprima potrivit sentimentele are prea puţin de-a face cu funcţionarea intelectului, dar este mult mai importantă pentru fericirea şi, în general, pentru succesul nostru în viaţă.

Inteligenţa emoţională include, printre multe alte lucruri, capacitatea de a empatiza profund cu alţii, de a conduce înţelept sau de a urma cu eleganţă, de a ne respecta limitele, de a ne manifesta şi împlini talentele precum şi de a oferi şi primi dragoste şi susţinere. Relaţiile nu pot fi cu adevarat personale, nici nu se pot dezvolta fără o profundă împărtăşire a lumii emoţionale interioare. Mulţi dintre noi am învăţat de mici să ne ascundem sau să ne ignorăm sentimentele, să credem că nu sunt importante; de aceea relaţiile nu se pot dezvolta şi devin plictisitoare. Mai important, capacitatea noastră de a inspira şi de a împărtăşi inteligenţa emoţională copiilor noştri depinde de controlul propriilor sentimente şi de dorinţa noastră de a învăţa şi a creşte în această privinţă.

Într-un fel sau altul, toţi ne luptăm să perfecţionăm, să dezvoltăm şi să extindem capacităţile noastre emoţionale şi relaţionale. Viaţa, cu bucuriile şi necazurile ei, poate fi considerată o “mare şcoală” a emoţiilor.

Orice relaţie serioasă, fie că e personală sau profesională, solicită o mare inteligenţă emoţională - nu doar pentru a “sta împreună” ci şi pentru a rămâne vii şi dinamici. Deşi cei mai mulţi dintre noi pretindem că suntem “bine” sau “OK” în cea mai mare parte a timpului, puţini ne amintim cum să simţim profund, cum să experimentăm fericire sau bucurie.

În continuare, iată nişte întrebări la care puteţi reflecta pentru a căpăta o perspectivă asupra propriilor emoţii şi pentru a înţelege mai bine ce înseamnă “inteligenţa emoţională”. Amintiţi-vă că acesta nu este un concurs; EQ nu este măsurabil. Când vine vorba despre inteligenţa emoţională, toţi suntem într-o călătorie de descoperire! Aceste întrebări intenţionează să vă provoace să reflectaţi la aspectele emoţionale personale pe care v-ar plăcea să le extindeţi sau dezvoltaţi. Unele întrebări ar putea părea banale la o primă vedere; luaţi-vă, totuşi, timp pentru a vă gândi cum vi se aplică personal fiecare punct.

Abilităţi relaţionale
Dacă eşti trist, îndurerat sau jeleşti, îţi permiţi să plângi? Le permiţi celorlalţi să îţi vadă lacrimile?
Îţi poţi exprima mânia liber şi nedistructiv, lăsând-o apoi să treacă?
Renunţi uşor la invidie şi resentimente?
Când te temi, îi laşi pe cei apropiaţi să îţi vadă frica?
Recunoşti faţă de tine însuţi că te temi?
Eşti conştient de nevoile tale emoţionale şi relaţionale, şi exprimi aceste nevoi cu îndrăzneală şi cu respect?
Eşti capabil să recunoşti când ai nevoie de ajutor? Poţi apoi să ceri ajutor şi susţinere?
Poţi primi şi oferi ajutor la fel de uşor?
Poţi spune “nu” fără să te simţi vinovat?
Poţi protesta hotărât împotriva unui tratament nepotrivit?
Poţi lua decizii fără sentimentul că profiţi?
Îţi poţi exprima uşor tandreţea, dragostea, pasiunea? Le poţi primi la fel de uşor?
Poţi să te simţi bine singur, dar în acelaşi timp să accepţi bucuros şi fără disconfort intimitatea?
Te asculţi pe tine şi îi asculţi pe ceilalţi cu atenţie?
Poţi fi empatic nevoilor celorlalţi, fără a-i judeca sau a-i critica?
Poţi percepe cu acurateţe ce simt ceilalţi, simţind compasiune faţă de ei?
Îi poţi motiva pe ceilalţi fără a recurge la tactici care stârnesc teama sau fără a-i manipula?

Fluenţa emoţională
Îţi permiţi să experimentezi frecvent plăcere şi să te bucuri de ea?
Îţi permiţi să experimentezi beatitudine, extaz, emoţie, fascinaţie, veneraţie?
Râzi deseori tare - din toată inima?
Te simţi uneori mişcat de curajul sau entuziasmul celorlalţi?
Îţi poţi controla (nu reprima) impulsurile şi întârzia satisfacţia, fără a recurge în mod obişnuit la vinovăţie, ruşine, sau suprimarea emoţiilor?

Flexibilitate şi echilibru
Îţi poţi concentra energia asupra muncii, reuşind totuşi s-o echilibrezi cu distracţia şi odihna?
Poţi să îi accepţi şi chiar să te bucuri de cei care au nevoi şi concepţii diferite?
Îţi permiţi să fii spontan, să te porţi ca un copil, să te „prosteşti”?
Scopurile tale sunt realiste? Ai răbdarea de a lucra constant pentru atingerea lor?

Respectul de sine
Îţi poţi ierta greşelile, fără să te iei prea în serios?
Îţi poţi accepta lipsurile, fără să te simţi ruşinat, păstrându-ţi entuziasmul pentru a învăţa şi a creşte?
Îţi respecţi părţile tari şi vulnerabilităţile, în loc să te umfli de mândrie pentru unele şi să te copleşească ruşinea pentru celelalte?
Crezi că eşti, în general, sincer cu tine însuţi, fără a te revolta orbeşte sau fără a te conforma aşteptărilor societăţii?
Poţi suporta dezamăgirea sau frustrarea, fără a sfârşi prin a te critica pe tine sau pe ceilalţi?
Eşti blând cu tine însuţi, sau eşti aspru, pedepsindu-te chiar?
Te poţi auto-motiva?
Accepţi înfrâgerea sau eşecul , continuând să te simţi OK cu propria persoană?

Aţi putea chiar să întrebaţi persoanele importante din viaţa voastră cum vă văd ele prin prisma acestor întrebări. Aspectele în care puteţi creşte sunt semnalate prin acele întrebări la care aţi răspuns negativ.

Lipsa noastră de familiaritate cu inteligenţa emoţională înseamnă că vom continua să suferim, pe o scară largă, de boli sociale cauzate de incapacitatea şi vătămarea emoţională. În Australia, capacităţile emoţionale şi relaţionale reduse sunt direct responsabile pentru unele dintre cele mai mari rate ale depresiei, ale suicidului în rândurile tinerilor sau ale problemelor cu jocurile de noroc din lume. Deficienţa resurselor emoţionale stă la baza răspândirii tulburărilor de alimentaţie, dependenţei de substanţe şi agresivităţii manifestate la locurile de joacă sau în mediul profesional. Lăcomia consumatorului şi credulitatea faţă de publicitatea seducătoare sunt cauzate de o enormă lipsă a împlinirii emoţionale. Din pricina resurselor noastre emoţionale imature, sfârşim zbătându-ne în relaţii plafonate sau plictisitoare, ori suferind în urma relaţiilor rupte şi familiilor distruse.

Din fericire, spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională poate fi învăţată şi dezvoltată de-a lungul vieţii. Goleman (1995) vorbeşte despre interacţiunile sănătoase părinte-copil ca fiind temelia inteligenţei emoţionale. Ne construim structurile emoţionale imitându-ne părinţii şi prin răspunsurile faţă de situaţiile în care suntem puşi. În cartea sa Building Healthy Minds (Construind minţi sănătoase) (1999), Stanley Greenspan M.D. afirmă că ceea ce învăţăm despre relaţii şi emoţii în copilăria timpurie - când sistemul nostru central se dezvoltă cel mai rapid - este “gravat” în conexiunile noastre neuronale. La fel ca şi învăţarea limbilor străine, noile competenţe emoţionale pot fi dobândite şi mai târziu în viaţă, deşi cu un efort considerabil mai mare. Rata asimilării este mai mare în copilăria timpurie şi de aceea, ca părinţi, avem atât şansa cât şi responsabilitatea de a influenţa în mod semnificativ inteligenţa emoţională a copiilor noştri.

Majoritatea oamenilor pot ajuta copiii să ajungă la o maturitate funcţională, dar toţi suntem deficienţi, într-un fel sau altul, în a le oferi copiilor noştri un mediu optim pentru dezvoltarea emoţională. Este foarte dificil să le oferim lor ceea ce nu ne-a fost oferit nouă, suntem deci împiedicaţi de insuficienţele propriilor copilării şi de încrederea şi susţinerea limitate pe care comunitatea le oferă domeniului sentimentelor.

De ceva vreme, psihologii din diverse şcoli de gândire au încercat să descopere modul în care emoţiile se dezvoltă în cazul copiilor, în aceeaşi manieră în care Piaget a definit etapele dezvoltării cognitive. Un ghid care să descrie exact felul în care se dezvoltă inteligenţa emoţională poate fi extrem de folositor în a ne ajuta să promovăm şi să facilităm fluenţa emoţională a copiilor noştri. În paginile următoare, intenţionez să rezum nevoile psihice şi emoţionale specifice fiecăreia dintre cele cinci etape ale dezvoltării psiho-emoţionale din copilăria timpurie. Desigur, fiecare etapă presupune un set diferit de condiţii şi o abordare specifică a îngrijirii, dacă vrem ca latura emoţională a copilului să înflorească. Recunosc faptul că niciunul dintre noi nu poate oferi în mod constant aceste condiţii, în fiecare dintre etape, deoarece suntem limitaţi ca părinţi, oameni, sau comunitate. Un etalon a ceea ce este ideal nu va fi folosit pentru auto-critică ci pentru a marca direcţii, deoarece a fi părinte presupune, de asemenea, un proces de creştere şi dezvoltare.

Dezvoltarea ansamblului nostru emoţional de bază se sedimentează în straturi, de-a lungul primilor şapte ani din viaţă. Modelele stabilite aici nu sunt neapărat definitive; oricum, învăţarea emoţională este mai puternică la vârsta aceasta datorită deschiderii accentuate şi vulnerabilităţii copiilor. Când, în fiecare etapă, sunt împlinite nevoile emoţionale fundamentale ale unui copil, se aşează bazele pentru răspunsuri emoţionale inteligente, care vor deveni automate şi spontane mai târziu în viaţă. Pe de altă parte, dobândirea abilităţilor relaţionale şi emoţionale, ca adult, poate fi deseori un proces extenuant, declanşat de situaţii dureroase.

Cele cinci rituri de trecere ale copilăriei, pe care doresc să le descriu, îşi au originile în schimbările biologice şi de aceea sunt universale şi nu sunt determinate, în general, de specificul cultural. Fiecare etapă îl găseşte pe copil încercând să stăpânească (cu ajutorul nostru) o sarcină specifică dezvoltării sale şi o funcţie emoţională care vor pregăti terenul pentru imaginea de sine şi pentru relaţiile de mai târziu. În timpul primului rit de trecere copilul stabileşte, la cel mai profund nivel de bază al său, un simţ al preţuirii de sine şi al valorii vieţii.

Primul rit de trecere: Dreptul de a exista

Ce se întâmplă: Această etapă a dezvoltării deschide al doilea trimestru de sarcină, până la naştere, şi primele şase luni de viaţă. Studii recente, publicate în Journal of Perinatal Research şi The Secret Life of the Unborn Child (Thomas Verny, 1994), demonstrează că fătul este surprinzător de conştient şi receptiv faţă de sentimentele mamei, cât şi faţă de o serie de stimuli din exterior, cum ar fi lumina puternică, zgomotele tari, muzica şi chiar tonalitatea vocii altor persoane. Chiar din viaţa intrauterină - înainte să se ivească conştiinţa de “sine” - fătul este profund afectat de mediul emoţional care îl înconjoară, deoarece este conectat în mod constant la stările şi atitudinile mamei prin intermediul fluxului hormonal. Fătul răspunde stresului prin semne vizibile de agitaţie, în timp ce un climat emoţional favorabil îl linişteşte. Felul în care părinţii simt faţă de el este transmis conştiinţei primitive a bebeluşului - el înregistrează şi simte bucuria lor la venirea lui, ori ambivalenţa sau chiar ostilitatea faţă de prezenţa sa. Nici fătul, nici nou-născutul nu au capacitatea de a trasa limite: mama, mediul şi sinele lor sunt una, fără nici o diferenţă. În mod constant, bebeluşul absoarbe foarte mult din emoţiile părinţilor; el simte şi se indentifică pe sine cu ceea ce simt părinţii despre ei înşişi şi despre el. În starea sa inocentă şi influenţabilă, bebeluşul percepe ceea ce simt părinţii săi despre el ca fiind propria sa natură, iar în jurul acestei experienţe îşi formează cele mai profunde atitudini faţă de sine şi faţă de viaţă.

La naştere şi în lunile care urmează, bebeluşul este extrem de vulnerabil, de aceea singurătatea sau lipsa căldurii umane pot conduce la cea mai profundă disperare şi teroare. Impunerea unui program regulat de hrănire şi somn este experimentată de bebeluş ca o distrugere a ritmului său interior natural.

Experienţa dezvoltării optime: Situaţia ideală este aceea în care ambii părinţi îşi doresc copilul şi se pregătesc pentru venirea lui fizic, emoţional şi financiar. Ambii părinţi sunt suficient de împliniţi emoţional şi gata să ofere dragoste necondiţionat, şi sunt capabili să împlinească într-un mod plăcut enormele solicitări ale unui bebeluş neajutorat. În mod ideal, atunci când părinţii sunt ocupaţi sau se simt epuizaţi, le este la îndemână ajutorul familiei şi al comunităţii (e nevoie de un sat!).

Naşterea non traumatică este lipsită de intervenţiile obstetrice de urgenţă, pe care un nou născut extrem de sensibil le reimte ca violenţă şi şoc. Din nefericire, metodele de naştere din maternităţile moderne se concentreză pe măsuri de urgenţă în timp ce ignoră, în mod serios, fragilitatea şi nevoile psihologice şi emoţionale ale mamei şi ale copilului. Separarea fizică ne-necesară a copilului de mamă, imediat după naştere, reprezintă o întrerupere brutală a contactului intim intrauterin. Trecerea către lumea exterioară este hotărâtoare în a oferi bebeluşului informaţii despre natura mediului în care a intrat. De aceea, această trecere trebuie să fie extrem de prietenoasă şi blândă, către o lume caldă, primitoare şi non-violentă, în care copilul va fi primit cu bucurie (vezi Frederick Leboyer - Birth Without Violence (Naşterea fără violenţă), 1995). Bucuria părinţilor la întâlnirea cu bebeluşul este ingredientul necesar al dezvoltării sale sufleteşti. În mod ideal, copilul şi mama au nevoie să rămână într-un contact fizic constant, pentru a creşte legătura dintre ei şi pentru un ataşament sănătos. Ţinutul în braţe, cald, liniştitor şi constant, îi va oferi din plin bebeluşului sentimente de fericire şi siguranţă, care-l vor călăuzi către un echilibru emoţional şi o stare de bine. În această perioadă fragilă, atât mama cât şi copilul au nevoie să fie protejaţi de conflicte sau de lipsa de armonie.

Contactul vizual plin de dragoste şi o voce iubitoare vor sătura foamea bebeluşului pentru susţinere umană, şi vor oferi repere subconşiente pentru relaţiile empatice şi iubitoare de mai târziu. Este de o importanţă vitală ca, la începutul vieţii, cele câteva nevoi fizice şi emoţionale simple ale copilului să fie împlinite după aşteptările lui, conform cu propriul lui ritm biologic, nu conform cu nevoile părintelui (şi ale societăţii) de rutină, linişte etc.

Milioane de ani de evoluţie au acordat organismul uman în asemenea fel, încât plânsul unui bebeluş, întotdeauna, semnalizează nevoia de atenţie. Liniştea şi vitalitatea emoţională a bebeluşului depind de receptivitatea părinţilor faţă de aceste nevoi. Bebeluşul se dezvoltă cel mai bine în condiţiile unui contact fizic constant (purtatul în braţe în timpul zilei, dormitul împreună noaptea). Liedloff (The Continuum Concept, 1975) se referă la această perioadă ca fiind “faza în braţe”. Ultimul lucru de care un bebeluş are nevoie este un dormitor separat! Astfel este şi ritmul trecerii pe care am parcurs-o din necesitate biologică şi psihologică, de la unitatea cu mama (şi după naştere, şi cu tatăl) la separarea blândă şi treptată.

Atribute ale dezvoltării: Cele mai importante competenţe emoţionale sunt deprinse de timpuriu în viaţă. Felul în care se desfăşoară trecerea noastră prin această etapă întipăreşte simţul elementar că: “am dreptul să fiu aici” şi “sunt binevenit în lume”. În această perioadă se pune fundamentul emoţional al siguranţei interioare, precum şi bazele unei sănătoase afirmări de sine şi încrederi în sentimentele proprii. Condiţiile bune dau naştere unor sentimente profunde de apartenenţă şi de conectare esenţială cu Natura şi comunitatea.

Principala experienţă nefavorabilă: Experienţa naturală a unei legături plăcute şi fericite este sabotată de metodele de creştere bazate pe programe. Rutina forţată şi impusă deconectează bebeluşul de la ritmurile sale naturale, organice, cu mult înainte ca el sa fie capabil de control de sine, aducând o întrerupere timpurie în curgerea sentimentelor. Lipsa de receptivitate a părinţilor, mânuirea rece şi mecanică, purtarea în braţe insuficientă sau abandonarea frecventă, reprezintă şocuri pentru sensibilitatea bebeluşului. Un mediu indiferent, aspru sau violent este resimţit de bebeluş ca fiind complet distructiv şi chiar anihilant.

Din păcate, cultura noastră - susţinută de pediatria tradiţională - a avut tendinţa de a nega receptivitatea şi acuitatea emoţională a copiilor sub doi ani, ceea ce a dat naştere tragicei izolări în leagăne, pătuţuri, ţarcuri de joacă, desconsiderând strigătele lor după atingere şi hrănire. Sentimente profunde de alienare, separare, nevrednicie şi chiar ostilitate pot rezulta din lipsa de atenţie acordată acestor nevoi timpurii şi foarte importante, sentimente care, chiar dacă sunt ascunse mai târziu sub masca unei funcţionalităţi superficiale, se manifestă prin tulburări ale relaţiilor sau intimităţii.

Funcţionarea emoţională şi convingerile fundamentale: Câteva dintre convingerile fundamentale care se dezvoltă în urma experienţelor dăunătoare, în această etapă, includ: “Nu aparţin acestui loc”, “Sunt fără valoare şi dezgustător”, “Viaţa este periculoasă sau îngrozitoare”, “Sunt singur pe lume”.

Câteva dintre convingerile fundamentale care se dezvoltă în urma experienţelor pozitive, în această etapă, ar fi: “E OK să fiu eu însumi”, “Aparţin acestui loc”, “Am dreptul de a fi aici”, “Am dreptul de a arăta ce simt”, “Este în regulă şi sunt în siguranţă când simt ceea ce simt”, “Pot accepta conflictul ca fiind o parte din viaţă”, “Viaţa este în mod esenţial sigură”. O trecere sănătoasă prin această etapă le dă posibilitatea oamenilor de a se simţi în siguranţă, conectaţi la propriile sentimente, practici şi realităţi. A gândi şi a simţi rămân în armonie una cu alta, în loc să devină facultăţi opuse şi separate. Există aici oportunitatea de a pregăti terenul pentru un puternic simţ de bază al Sinelui.

Potenţiale manifestări ulterioare ale traumelor: În această perioadă retragerea este singura apărare psihică disponibilă bebeluşului, de aceea experienţele şocante de acum pot conduce la un comportament indiferent şi distant. Tendinţa este îndepărtarea de contactul relaţional cu ceilalţi şi intelectualizarea excesivă, o stare de detaşare analitică de viaţă sau o tendinţă către reverie. Adultul devine neliniştit în imprevizibila lume a emoţiilor şi sentimentelor, de aceea exagerează “rezonabilul”, “raţionalul”, “logicul” - sau “abstractul” şi “filosoficul”. O mină fragilă sau hipersensibilitatea faţă de desconsiderare ori jignire sunt, de asemenea, moşteniri ale traumelor în timpul acestui prim rit de trecere.

Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărţilor "Parenting for a Peaceful World" şi "Heart to Heart Parenting". Îi puteţi citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  9 afisari în luna aceasta
  9 afisari în luna trecuta
  3618 afisari din 17.01.2008.