Motto: Consider că „Sunt singur” este o amplificare a lui „Eu sunt”,
ce depinde de conştiinţa pe care o are copilaşul despre
existenţa neîntreruptă a unei mame în care se poate încrede;
siguranţa pe care ea i-o oferă îi face posibil să fie singur
şi să se bucure de a fi singur pentru un anumit timp.
Winnicott: „Capacitatea de a fi singur”
O mamă solicită o terapie pentru băiatul ei, îngrijorată fiind că el vomită foarte des în ultima vreme, mai ales seara, indiferent de ceea ce mănâncă, indiferent dacă îi place sau nu. Ea nu mai găseşte nici o cale, nici o metodă de a-l vindeca, a fost cu el şi la spitale, la diferiţi medici, orice ar face, copilul ei vomită mereu. Ea nu mai face faţă, mai ales că acum are şi o fetiţă de câteva săptămâni de care trebuie să aibă grijă, care are multă nevoie de ea. O mamă în căutarea unui sprijin terapeutic pentru fiul ei, pentru ea însăşi.
Primele cuvinte ale lui Tonny, un băieţel de 6 ani, vioi, simpatic şi pus pe glume, au fost, încă de la intrarea în cabinet împreună cu mama sa: „Numele meu este T O N N Y, se scrie cu doi de N”, privind în acelaşi timp direct în ochii mei. O identitate revendicată de la prima întâlnire, de la prima privire, de la primele cuvinte. Pentru a nu putea fi uitat, confundat, înlocuit sau pierdut. Pentru a fi recunoscut ca fiind el însuşi, o persoană distinctă, separată, în propria individuare.
Intensă şi profundă revendicare a identităţii ce se menţine de-a lungul unei terapii, cu fiecare şedinţă, cu fiecare săptămână, în diferite maniere: aruncând toate jucăriile găsite într-un dulap pentru a păstra numai una, aruncând cele o mie de piese de puzzle „într-o ploaie de meteoriţi” pentru a fi adunate şi puse la locul lor, scoţând toate acuarelele din tuburile lor pentru a le amesteca într-o singură culoare sau a le pune pe toate într-un singur vas, scriindu-şi numele şi variaţiuni ale numelui pe o mulţime de foi albe, sau chiar făcând amprente negre cu palmele lui pe hârtie albă, şi amprente cu degetele lui pe bucăţi de plastilină, sau rugându-mă să păstrez de la o şedinţă la alta materialele făcute de el, sau să ascund bine anumite jucării, numai pentru el.
Tonny, familia sa şi apariţia simptomului
Părinţii lui Tonny au naţionalităţi diferite, sunt tineri, au studii superioare. S-au despărţit atunci când Tonny avea câteva luni. Tonny poartă numele tatălui său. Băieţelul a fost crescut până în urmă cu doi ani de bunica maternă, într-un orăşel depărtat de Bucureşti. Mama îl vizita săptămânal, iar tatăl îl vede – din ceea ce relatează mama – de câteva ori pe an. Mama are un alt partener în ultimii ani, locuind împreună, având acum amândoi o fetiţă de câteva săptămâni. Al doilea prenume al lui Tonny este şi prenumele tatălui său vitreg.
Tonny locuieşte cu mama sa şi cu dl. A de doi ani (tatăl vitreg), de când a fost adus de la bunica sa, perioadă în care a început vomitatul. Mama relatează că încă din primele zile după naştere a avut probleme cu alăptarea şi că Tonny vomita imediat laptele, nu îl suporta, ea insista să îl hrănească la sân, până când a fost nevoită să îi dea biberonul. Cu fetiţa, în prezent, a avut probleme similare, însă afirmă că de astă dată s-a descurcat mai bine, fiindcă avea deja experienţă cu Tonny.
Simptomul lui Tonny apare de cele mai multe ori seara, sau când se enervează, nu îi convine ceva, sau uneori în somn. Foarte rar vomită la bunica, sau la mama Dlui A., sau la grădiniţă. Mama însă a constatat că în ultimul timp se întâmplă şi ca el să îşi provoace singur vomitatul, chiar să ameninţe uneori că vomită dacă nu este lăsat în pace, nu i se oferă ceva sau dacă este forţat să mănânce.
La grădiniţă este liniştit, mama chiar este îngrijorată că se lasă bătut de ceilalţi copii, nu ripostează deloc. Se relaţionează uşor cu cei de seama lui, se înţelege cu educatoarea, s-a adaptat la program şi regulile grădiniţei şi nu i s-a întâmplat să vomite acolo. O uimeşte că el nu prea se joacă acasă, aproape deloc, deşi are camera plină de jucării de tot felul; nu prea stă în camera lui, nici singur, nici cu altcineva, doar când vin bunicii în vizită îi primeşte acolo. În schimb se joacă pe calculator sau stă la televizor ore întregi.
O întâmplare dureroasă a tulburat familia: în vacanţa de iarnă, Tonny a fost la tatăl său şi la bunica paternă. I-au fost arătate fotografii mai vechi, cu mama şi tatăl său, de la nunta lor, bunica paternă spunându-i detalii despre divorţul părinţilor, despre relaţia mamei cu dl. A. Copilul a fost zguduit de întreaga istorie, suferind, plângând şi strigând că mama are doi soţi, că tatăl lui este Dl. B, nu Dl. A, că pe el îl cheamă ca pe tatăl său, cerându-i mamei să fie iar „însurată” cu tatăl lui, respingându-l pe dl. A şi pe fetiţă. De atunci, simptomul s-a accentuat, copilul vomitând zi de zi, uneori fiind pedepsit pentru asta.
Aceste detalii au fost spuse de mamă şi de Tonny încă din primele întrevederi. Tonny şi mama sa au plâns împreună atunci când a fost dezvăluită povestea mamei, a familiei sale. Tonny poate vorbi despre „vomitatul lui”, despre supărarea pe Dl. A, despre bunica sa la care vrea mereu să se întoarcă, despre surioara lui care „e foarte drăguţă” şi o iubeşte, dar care „plânge zi şi noapte de înnebuneşte pe toată lumea”; însă orice atinge ceva legat de tatăl său, de divorţul părinţilor, de „cei doi soţi” ai mamei îi produce durere. Este o durere violentă, pe care uneori o exprimă agresiv sau autoagresiv.
La acestea este necesar de adăugat un detaliu relatat de mamă la o întrevedere recentă cu ea: şi ea, şi mama ei vomitau atunci când se supărau sau se enervau, iar uneori ei încă i se mai întâmplă asta. Ceea ce o uimeşte pe mamă este însă faptul că la Tonny vomitatul este un fel al lui de a îi şantaja, pe ea, pe Dl. A, pe aceia care îl supără. Mama suferă când vede că el îşi face rău, „îşi îmbolnăveşte şi se răzbună pe stomacul lui”, în loc să spună ce anume îl supără, să îşi manifeste altfel supărarea. Şi, în plus, la orice revedere cu tatăl şi bunica paternă simptomul revine, se intensifică, iar ea şi Dl. A. nu mai găsesc nici o cale să îl împace.
Secvenţe din terapie
În primele întrevederi împreună cu mama, Tonny intervenea cu propriile sale amintiri, reprezentări, trăiri, la relatările mamei sale. Era o completare, sau o contradicţie, sau o altă variantă, prin care el se descria şi se înscria psihic în propria lui istorie. Când mama spunea că are probleme cu mâncarea, el adăuga, privind când la ea, când la mine (un al treilea, care permite spaţiul în care diada se poate transforma în triadă, defuzionând şi detensionând relaţia mamă-copil): „Seara nu-mi place să mănânc. Mănânc de două ori toată ziua. Atât. Acasă şi la grădi.” La grădiniţă spune că mănâncă bine şi pictează, întrebând dacă şi aici poate desena. Şi, în timp ce mama continua istoria familiei, detalii despre naşterea lui Tonny, despre alăptarea lui, apoi despre despărţirea de soţ, relaţia ei actuală, fetiţa nou-născută, Tonny a desenat, în negru şi bleumarin, un vapor cu ferestre roşii, plutind pe ape. Spune că este doar un vapor din desene animate – ar sta zi şi noapte în faţa televizorului, fenomen care stârneşte dispute între el şi mamă, între el şi Dl. A. Îmi cere să afişez desenul pe perete, ca la grădiniţă. Înţelege şi acceptă bucuros faptul că vom putea păstra toate desenele lui într-un dosar al său, chiar dacă nu le putem afişa. Povesteşte imediat că la grădiniţă ei râd de nebunul clasei, care face numai tâmpenii multe, dar el cu băieţii lui este şef. Ei râd de nebunul clasei fiindcă are pampers şi face pipi şi caca. „Hm, ca un bebeluş.” „Da, ca surioara mea.” „Îm, tu o iubeşti pe surioara ta, însă uneori te superi că ea e acolo, plânge, face pe ea, mami îi dă să mănânce, are grijă de ea.” Îşi manifestă acum supărarea şi pe Dl. A., care-l forţează să mănânce, iar lui îi este teamă că, dacă mănâncă, vomită, şi Dl. A „nu vrea să înţeleagă asta.”
În timpul acestor mărturisiri, Tonny desenează, într-un stil complet diferit de desenul precedent şi undeva dincolo de ceea ce se vorbea, în culori vii, luminoase, o casă locuită, în iarbă, soare, cerul senin. Îl întreb a cui este acea casă. „E a bunicii.” El este cel care îi aminteşte mamei că a stat la bunica „până la fix 4 ani şi jumătate”, că vrea înapoi acolo, unde nu i-a fost rău decât o singură dată. De când a plecat de la bunica, a început grădiniţa şi ... de atunci a început să vomite mereu. Tonny îşi aminteşte şi culoarea rochiei pe care o avea mama sa atunci când a vomat prima oară. În tot acest timp, Tonny se joacă cu „familia” de păpuşi: alege bunicii, râde de ”părinţi”, ignoră fetiţa, păstrează băieţelul şi aruncă bebeluşul. Şi firul mărturisirilor curge spre tatăl său: „E tati meu, el e. Nu A., capul ăsta de butoi. Tati meu, iar tu eşti însurată cu el!”. Nimic şi nimeni nu poate în acele momente să oprească lacrimile băiatului care îşi revendică tatăl, neputând accepta separarea părinţilor, vinovăţia pe care o simte el din cauza despărţirii părinţilor, propria-i furie. Nimic nu pare a putea opri nici lacrimile mamei, care îşi reîntregeşte familia, cu un alt bărbat, cu un alt copil, încercând să dăuneze cât mai puţin băieţelului. O mamă care resimte vinovăţie cu atât mai mult în faţa copilului său care varsă mâncarea (hrana, iubirea) ce i-o oferă.
La început, Tonny nu accepta să intre doar el în cabinet, sub nici un chip. În timpul celei de-a treia şedinţe, însă, Tonny alege să jucăm, el şi eu, Marocco, fără regulile standard ale jocului. Treptat, a stabilit el anumite reguli de joc, în care el era câştigătorul. În timpul acestui joc, mama a cerut să iasă din cabinet: ea şi-a putut lăsa copilul în terapie, iar copilul a putut trăi separarea de ea printr-un joc cu un altul, în care el alegea începutul, sfârşitul, regulile. Multe din jocurile din spaţiul terapeutic au fost asemănătoare, până când el a putut accepta şi să piardă, să câştige fără să trişeze, sau să îmi ofere din lucrurile luate de el pe „nedrept”. A crea el regulile însemna a crea şi organiza acel spaţiu pentru el, în care el să poată stăpâni, să se poată stăpâni şi pe sine. Celălalt pierdea, era învins sau era ţinut la distanţă, şi totuşi acolo: fără prezenţa celuilalt care să piardă el nu avea cum să câştige. Rivalitate fraternă, pe un registru, rivalitate cu autoritatea (tatăl absent, tatăl vitreg prezent), pe un alt registru. Când jocul a căpătat sens, când celălalt a putut pierde fără „represalii”, Tonny a putut să intre într-un alt fel de joc, echitabil, reciproc, între „doi parteneri”.
În alte jocuri, eram pe un teritoriu de luptă în care eu eram cea bombardată de el, o cetate cucerită, sau o armată distrusă. În transfer, eram fie obiectul matern parţial, frustrant, rău, urât, ce trebuia a fi atacat, lovit, fie obiectul patern-aliat în luptele lui, care îl face puternic, curajos, invincibil. Supravieţuind urii – în sensul dat de Winnicott – puteam crea prin joc un spaţiu în care această ură să se evacueze, să se elimine, să dispară. În tot acest timp, fiecare interpretare venea să dea un sens mişcărilor lui agresive sau libidinale, să pună în cuvinte acolo unde erau acţiuni, gesturi, exteriorizări.
Cea mai mare plăcere a lui Tonny a fost timp de câteva şedinţe să verse tot ceea ce găsea în dulapuri: jucării, cărţi de joc, piese de puzzle. Îmi „dădea ordine” să le strâng, apoi le vărsa iar. „Hm, uneori verşi tot şi mă pui să strâng, alteori verşi mai puţin şi mă ajuţi să strângem împreună. Verşi tot ce nu suporţi.” „Vărs tot. Vomit.” „Într-adevăr, e ca atunci când vomiţi. Şi apoi totul trebuie curăţat. Strâns.” În unele momente îi făcea plăcere să „mă pună la treabă”, alteori se simţea vinovat şi ajuta la strâns, după care dorea să facem împreună, într-un fel de co-creaţie, mingii din plastilină, sau forme modelate, sau să facem un puzzle.
Revenirea agresivităţii s-a produs într-o zi când în cabinetul celălalt era un alt copil. Nu se putea stăpâni să nu bată în perete, să încerce să deschidă uşa, căuta cheie, mă trimitea să văd cine este, mă ruga să ascund ceea ce lucrase el, sau jucăriile, ca să nu i le ia celălalt copil. După ce am pus în cuvinte gelozia lui, dorinţa sa ca numai el să fie aici, asociate cu gelozia faţă de surioara lui, cu care împarte acum iubirea şi atenţia mamei, rămâne surprins, zâmbeşte şi, în timp ce desena, întreabă: „Dar el are culori de-astea?” „Ai dori să aibă?”; „Nu ... Adică, da, să-i dăm şi lui câteva, dar aici cred că avem mai multe decât el!”. Când constată că nu se mai aude nimic, se nelinişteşte, încearcă să deschidă iar uşa, se enervează, ia o pensulă şi o rupe în gaura cheii. Îi spun: „Înţeleg că ai dori să intri acolo, să vezi cine mai este, dacă mai este, ce se întâmplă, cam ca acasă aşa. E bine să rămânem aici, în acest cabinet, unde este locul pentru noi.” Pare mulţumit că i s-a marcat o regulă, o delimitare a locului pentru el, însă continuă să-şi exprime supărarea, furia, gelozia, golind culorile negru şi albastru din tuburi, vărsându-le într-un recipient, spunând în glumă, râzând: „Parcă fac caca! Îh, ce m-am mânjit!”. Îi făcea plăcere acea mânjeală şi încerca să consume tot-tot din tuburi. Apoi m-a mânjit şi pe mine pe o palmă şi mi-a spus să rămân aşa până data viitoare. „Să păstrez ceva al tău.” Râde, aprobă, iar când a plecat, a întrebat dacă poate veni mai des, „dar când nu vin şi alţi copii.”
Tonny nu mai vorbea nimic despre el, sau despre ai săi. Nu accepta să îi pun întrebări, de fiecare dată barându-mă cu un: „Taci, nu mă mai întreba.” La fiecare sfârşit de şedinţă era însă preocupat că se termină, întrebând câte minute mai are, ca să ştie ce mai poate face: uneori desenam împreună – el alegea tema, fiecare urmând să deseneze pe foaia lui, în stilul lui, dar acelaşi lucru: baloane care zboară spre cer, casa bunicii, drumul până la ţară. Singur alegea când să îmi mai spună ceva: că dl. A a plecat, sau că a fost botezul surioarei lui, sau că e nerăbdător să se joace cu un prieten, sau chiar că n-a mai vomitat de câteva săptămâni, sau că îi place desenul animat cu Hercules „care a tăiat cu o sabie cele trei capete ale Vidrei”. Atunci când lucram ceva împreună sau când făceam câte un puzzle, mă ruga să o chemăm şi pe mama sa în cabinet să îi arate şi ei ce am făcut. Însă, când mama a dorit să rămână şi la un moment dat pentru a mai vorbi cu toţii, Tonny a refuzat categoric, spunând răspicat că vrea să rămână doar el şi că în nici un caz nu mai vrea să mai povestească mama ceva despre el. Mama ar fi dorit să spună că în ultimul timp copilului îi este mai bine, şi la grădiniţă, şi acasă, că nu se mai lasă bătut de ceilalţi copii, că de câteva săptămâni nu a mai vomat şi mănâncă bine.
Simptomul a reapărut însă chiar în ziua botezului surioarei sale. În acea perioadă, în terapie, Tonny a revenit la mânjeli, la amestecul culorilor şi făcut „mizerie” într-un vas, stropind masa cu „mizeria”, făcând „mizerie” pe jos, vărsând pe el sau pe mine apa murdară. Deodată, a spus: „Tu nu te superi.” „Hm. Tu eşti tare supărat, cred.”; „Da, sunt supărat, dar să nu mă întrebi de ce.”, „Bine. Îmi spui când poţi tu.” Şi ora a continuat cu scrierea numelui său (botezul ...) în toate chipurile, pe foi mari, în culori diferite, sau jumătăţi de nume, sau porecle ale lui, la care a adăugat treptat numele bunicii lui. După aceea m-a rugat să le împrăştiem pe toate pe podea. „Îm, o să fie peste tot scris Tonny şi Buni. Îţi lipseşte mult.” Când s-a încheiat şedinţa, m-a rugat să îi arăt dacă am păstrat toate desenele lui. I le-am arătat, spunându-i: „Doreşti să vezi dacă le păstrez, dacă ţin la tine, chiar dacă aici mai vin şi alţi copii, aşa cum mama ta ţine la tine şi la surioara ta.” A zâmbit şi mi-a spus numele surioarei lui, adresându-se imediat mamei: „Să venim cu cea mică să o cunoască şi ea.”
În ultimele săptămâni, Tonny se joacă liniştit. Agresivitatea sa nu mai este o erupţie violentă, ci o formă de afirmare de sine, sau de conservare a eului. Este o linişte dată de atenuarea sentimentului că este abandonat şi îndepărtat de mamă datorită naşterii surioarei sale, linişte interioară fiindcă se simte recunoscut şi iubit. Poate vorbi acum despre copii, despre surioara lui, atunci când el găseşte câte o păpuşă-bebeluş sau când se bagă într-un dulap şi stă în poziţie fetală: revin teorii sexuale infantile orale („mami a mâncat ceva şi s-a umflat, şi apoi a fost la spital şi a venit acasă cu cea mică”), fantasma reîntoarcerii în pântecul matern, căutarea simbiozei cu mama. Din familiile de animale, a descoperit care sunt mamele, tatii, puii, şi m-a rugat să le punem pe jos. Întâi a vrut să facem o grădină zoologică mare, dar, pe măsură ce le aşează, se răzgândeşte şi spune: „Nu, nu punem familiile împreună. Le separăm pe toate, le aşezăm aşa, cum or fi, dar să fie aici, peste tot, şi să nu fie nici una dărâmată.” „Cei din familie să poată fi despărţiţi fără să sufere, nici puii, nici mamele, nici taţii.” „Da, şi după ce le punem aşa, pe toate amestecate, toate-toate, mergem şi o chemăm pe mami să le vadă.” „Să vadă şi ea că familiile astea separate şi aşezate împreună.” E încântat mai ales de reacţia mamei sale, care admiră familiile-jucării, iar el îi spune: „Vezi, nu cade nici una!”
În următoarea şedinţă, a urmat o oră de vorbit în şoaptă, oră în care construiam împreună mici castele din cărţi de joc, şi nu trebuia să vorbim prea tare, să răsuflăm prea tare sau să ne mişcăm, pentru ca ele să nu se dărâme. Familia sa fragilă, cu toate secretele pe care le purta în ea, o familie-lume interioară, ce se putea prăbuşi oricând, angoasa lui de prăbuşire fiind atât de intensă încât nu îndrăznea nici să respire ca să nu dărâme tot ce construise. Se supăra teribil când cărţile cădeau, o luam iar şi iar de la început, iar el era încântat când reuşea să le refacă. Îşi dorea să rămână „măcar două turnuleţe mici” atunci când se termină ora. La final, a chemat-o iar pe mamă în cabinet să vadă cele două castele întregi.
Perspectivă teoretică şi clinică
În faţa unui copil care exprimă o suferinţă psihică printr-un simptom psihosomatic cu răsunet autoagresiv este greu să nu te întrebi de ce are el nevoie în dinamica sa interioară tocmai de acest simptom, ce anume se ascunde dincolo de el, ce îl întreţine şi ce anume îl face să devină un mod de relaţionare a copilului cu el însuşi şi cu ceilalţi, mai bine spus cu cei apropiaţi (mamă, tată, soră). Fiind o tulburare în dezvoltare, simptomul este însă şi o reflectare a evoluţiei afective, o afectivitate a cărei maturitate nu corespunde cu vârsta copilului. Precum scria Winnicott, „un copil are nevoie de simptom pentru a exprima un blocaj în dezvoltarea sa afectivă.”
Pentru Tonny, „vomitatul” - ca simptom – devenise un fel de a fi, de a se diferenţia, de a se delimita şi a ieşi în evidenţă, dar şi de a-şi exprima revolta, furia, durerea separaţiei, gelozia faţă de celălalt copil, dorinţa de a-şi păstra tatăl cel puţin în realitatea sa psihică; simptomul era o formă de relaţionare şi cu mama, prin expulzie, prin externalizare, prin respingere a ceea ce nu putea reţine, interioriza, conţine în el însuşi. Uneori, simptomul lua forma unei manipulări a celuilalt pentru a obţine îngrijirea, compasiunea, atenţia, iubirea.
În psihanaliza copilului, şi ne referim acum în special la Leon Kreisler, Michel Fain şi M. Soulé, vomismentul psihogen reflectă o ruptură, o discontinuitate, o dezorganizare psihosomatică, apărută într-o perioadă din primele luni de viaţă când copilul investeşte masiv, libidinal şi afectiv, mama, ea fiind obiectul primar de ataşament, cu care se stabileşte prima relaţie obiectală. Aceste investiri masive sunt rezultatul unei îndelungi evoluţii, ce îşi are originile în faza arhaică de dezvoltare, când mama este confundată cu hrana – o nediferenţiere mamă-hrană, ale cărei urme rămân înscrise şi neşterse în inconştient.
În psihismul nediferenţiat din primele luni de viaţă mama nu este distinsă în calitate de persoană, de obiect total, iar universul îngrijirilor materne naturale este perceput de către bebeluş în dublu sens: imaginea unei mame gratifiantă, ce îi satisface nevoile, dorinţele, ce îi acordă deplina siguranţă, dar şi a unei mame atotputernice, frustrante, prin urmare rele. Fuziunea celor două imagini se realizează treptat, în cursul dezvoltării libidinale şi afective şi a structurării eului copilului. Rejecţia alimentară – evacuarea, aruncarea în afară, eliminarea hranei - ce caracterizează voma psihogenă evocă fenomenul proiecţiei, „operaţie mentală prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în ceilalţi, persoane sau lucruri, calităţile, sentimentele, dorinţele, chiar obiectele pe care el nu le cunoaşte sau le refuză” (Laplanche şi Pontalis), sau, în termenii lui Freud, „ceea ce este rău trebuie să fie în exteriorul Eului”.
Ceea ce este încorporat, prin urmare introiectat, este respins şi proiectat pe cale orală. Alimentul devine simbolic asimilat unui obiect rău, declanşând compulsia repetitivă de a debarasa stomacul (psihic, sinele – Selful) de o hrană/imago ingerată/introiectată, resimţită ca intolerabilă. La Tonny totul se petrecea ca şi cum ar fi regresat până la la fixaţiile la stadiile foarte timpurii de dezvoltare, la mijloacele defensive arhaice, deviate, blocate apoi într-o repetiţie circulară de respingere, rejecţie. Simptom care, redeclanşat şi erotizat fiind în perioada oedipiană, devine un mod de manifestare a urii, dar şi a iubirii, o cerere de iubire exclusivă care, atunci când nu poate fi satisfăcută complet, stârneşte o ură la fel de intensă.
În căutarea unei identităţi, într-o încercare de identificare cu un imago patern întrerupt, frânt, dată fiind apariţia şi dispariţia lui timpurie din viaţa copilului, Tonny tinde să se identifice cu un tată vitreg pe care uneori se răzbună fiindcă i-a luat locul propriului tată – în real, în fantasmă -, creând confuzie, tulburări identificatorii, răni narcisice. Nu este vorba doar de identificarea cu tatăl, ci şi cu un model pe care băiatul îl percepe, un „a fi ca tata”. Confuzia „mami are doi soţi”, vădeşte confuzia „am doi taţi”: identificare frântă sau răsfrântă, fragmentată. Întrucât tatăl este cel care introduce în psihism această dimensiune şi, împreună cu ea, conţinutul ambivalent specific conflictului oedipian. Însă Tonny nu poate decela către ce tată îşi îndreaptă el sentimentele tandre şi cele de ură, cu ce tată să se poată identifica, cine este el ca fiu. O triangulare aproape imposibilă, cât timp unul din unghiuri – tatăl – se dublează de un imago patern. Şi astfel ura - nelegată prin iubire - se îndreaptă către sine însuşi, uneori către mamă, Tonny clivând acea parte din el care aparţine primei familii, primelor sale luni de viaţă.
În lumea sa interioară, fiecare obiect este singur (familiile separate, toţi fiind singuri), separat de celelalte, legăturile rupându-se uneori, fiind atacate alteori. Imaginile acestea se regăsesc şi într-unul din desenele sale: căsuţe separate între ele, prin garduri, cu drumuri trecând pe lângă ele.
Efortul terapeutic este îndeosebi acela de a reconstrui legături de iubire, de a reuni fragmentele împrăştiate, de a reda unitatea frântă şi a ţese rupturile. Construirea castelelor din cărţi de joc este un prim semn al acestei reîntregiri psihice. Regăsirea cu mama pentru a-i arăta creaţiile sale constituie încă un pas spre organizare.
Eşecurile periodice ale mediului, preluând cuvintele lui Winnicott (dificultăţile alăptării, divorţul părinţilor, prezenţa întreruptă a mamei, absenţa tatălui, apariţia unui alt tată şi a unei surioare) în diferite secvenţe ale dezvoltării psihosexuale şi afective, au creat un nucleu-simptom într-un self discontinuu, fragil, fragmentat, în care Thanatosul destructurează, iar Erosul nu are suficientă forţă de a crea noi unităţi, noi legături. Tonny nu vorbeşte despre suferinţa lui în terapie, ci suferinţa lui vorbeşte prin el. Ascultând-o, printr-un act empatic, dând sens şi metaforizând, simbolizând, secundarizând primarul, arhaicul, prin momentele de co-creaţie, se pot construi treptat „măcar două turnuleţe până la sfârşit”.
Înainte de a încheia, reamintim ceea ce scria Winnicott în articolul său „Agresivitatea în relaţia sa cu dezvoltarea afectivă”: „Un copil care a atins un anumit grad de organizare a personalităţii se confruntă cu o experienţă care se află dincolo de puterea sa de a-i face faţă prin identificare. [...] În gestionarea de către copil a lumii sale interioare şi în încercarea de a păstra în ea ceea ce este resimţit ca benign, există momente când el simte că totul ar fi bine dacă o unitate de influenţă malignă ar fi eliminată.”
Referinţe bibliografice
CRAMER, B., Palacio-Espasa, F. (1993), La pratique des psychothérapies mčre-bébé, Paris, PUF
FREUD A., Normal şi patologic la copil, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2002
FREUD S., (1905), Trois essais sur la théorie sexuelle, Paris, Gallimard, 1987
FREUD S., (1923) „Nevrose et psychose”, in Névrose, psychose, perversion, PUF, Paris, 1973.
KREISSLER L., FAIN M., SOULE M., L’enfant et son corps, PUF, Paris, 1974.
LEOBOVICI S., SOULE M., La connaisance de l’enfant par la psychanalyse, PUF, Paris, 1971.
WINNICOTT, D. W., „La premičre année de la vie”, in De la pédiatrie ŕ la psychanalyse, Payot, Paris, 1969
WINNICOTT, D. W., „Le respect du simptôme en pédiatrie”, in De la pédiatrie ŕ la psychanalyse, Payot, Paris, 1969
WINNICOTT, D. W., „La capacité d’ętre seul”, in De la pédiatrie ŕ la psychanalyse, Payot, Paris, 1969
WINNICOTT, D. W., „Le développement affectif et les troubles de l’alimentation”, in L’enfant, la psyché et le corps, Petite Bibliothéque Payot, Paris,1999.
WINNICOTT; D. W., „Jouer. L’activité créative et la quęte du soi”, in Jeu et réalité. L’espace potentiel, Ed. Gallimard, Paris, 1971