După ataşament ... ce urmează?

Autor: Robin Grille

Tradus de Iulia Bălaşa

Am făcut totul după carte: am născut acasă, am alăptat mai mult de doi ani, am dormit împreună cu bebeluÅŸul, l-am purtat în braÅ£e - atunci de ce unii copii crescuÅ£i în spiritul ataÅŸamentului par a fi anxioÅŸi, hiperactivi, nervoÅŸi, uneori chiar ostili?

Educarea în ataÅŸament este, probabil, cea mai bună abordare a creÅŸterii copiilor pe care cultura noastră a produs-o începând cu zorii a ceea ce numim "civilizaÅ£ie". Noua receptivitate faţă de nevoile emoÅ£ionale ale copiilor reprezintă un pas important, sprijinit de cele mai documentate descoperiri pe care ni le-au oferit psihologia ÅŸi neurobiologia.

Sugarul, ieÅŸit din stadiul feeriei ÅŸi al iubirii în simbioză cu mama, specific perioadei de dependenţă 0-2 ani, începe să caute o cu totul nouă bază pentru aceeaÅŸi relaÅ£ie - este acum pregătit să se individualizeze. Această nouă fază a dezvoltării sale, esenÅ£ială în aceeaÅŸi măsură inter-relaÅ£iilor sănătoase ÅŸi laturii emoÅ£ionale, constă în diferenÅ£iere. În vreme ce un bebeluÅŸ are nevoie de tine, mama lui, să fii o extensie a sa, un sugar are nevoie să te perceapă ca individ separat, astfel încât sinele său independent să poată prinde substanţă.

În consecinţă, tot mai mulÅ£i dintre noi ne gândim că, dacă urmăm ce scrie în carte - naÅŸterea naturală, dormitul împreună, purtarea copilului în braÅ£e, lipit de noi, alăptarea la cerere, autoînţărcarea, comunicarea eliminării, totul va fi bine. Åži totuÅŸi ... de ce unii copii crescuÅ£i în spiritul ataÅŸamentului par - cu toate astea - a fi anxioÅŸi, nervoÅŸi, super-sensibili ÅŸi chiar ostili uneori? Le-am oferit libertăţi ÅŸi atenÅ£ie, lucruri de care nu se auzea în timpul altor generaÅ£ii. Nu se presupune că vor fi cu toÅ£ii satisfăcuÅ£i, siguri pe ei ÅŸi echilibraÅ£i?

AtaÅŸamentul securizant a fost plasat, în mod corect, ca stând la baza sănătăţii emoÅ£ionale ÅŸi a ceea ce direcÅ£ionează mai târziu relaÅ£iile de iubire; dar dezvoltarea fundamentală nu se termină aici. AtaÅŸamentul sănătos este esenÅ£ial, dar nu suficient. Următorul nivel al dezvoltării este simÅ£itor diferit ÅŸi ne solicită o reorientare substanÅ£ială a raportării noastre la copil.

ForÅ£a interioară a sugarului, autonomia ÅŸi încrederea în sine depind de părinÅ£i, persoane al căror rol este de a fi model emoÅ£ional real. Aceasta înseamnă îngăduirea tuturor sentimentelor voastre - dragostea, tandreÅ£ea, bucuria, plăcerea, epuizarea, tristeÅ£ea, mânia - de a fi reflectate similar în cuvinte, gesturi, voce. Cel mai "hrănitor" lucru pentru copilul vostru acum este să-i oferiÅ£i ocazia de a vă vedea ÅŸi cunoaÅŸte sinele autentic.

Stadiul explorării şi al individualizării

Cu cât copilul se aventurează mai mult prin lumea accesibilă lui, se impune un nou mod de creÅŸtere, corespunzător dezvoltării capacităţilor sale - simbioza nu mai funcÅ£ionează. Sigur, temelia securităţii emoÅ£ionale vine din satisfacerea nevoilor lui de ataÅŸament. Dar această temelie a încrederii se plasează ca bază internă, sigură, punct de plecare din care copilul începe să descopere ÅŸi să-ÅŸi exploreze propria unicitate. Odată ce starea de securitate este bine formată, copilul are nevoie să-ÅŸi dezvolte graniÅ£e interpersonale sănătoase ÅŸi se reclamă o schimbare treptată a direcÅ£iei părinÅ£ilor care s-au străduit până acum să răspundă fiecărei nevoi a copilului. Acum copilul câÅŸtigă putere prin descoperirea treptată a părintelui ca persoană separată de el, cu propriile sale nevoi, dorinÅ£e, trăiri ÅŸi limite.

Atâta timp cât nu este nemilos pedepsit ori umilit, toleranÅ£a unui copil vizavi de dezacord creÅŸte ÅŸi flexibilitatea se maturizează. Acest lucru permite părinÅ£ilor mai mult spaÅ£iu pentru a-ÅŸi dezvălui o varietate largă a propriilor sentimente, pentru a-ÅŸi afirma tot mai multe nevoi ÅŸi limite personale, aÅŸteptând din partea copilului comportamente corespunzătoare vârstei. Cu cât părinÅ£ii încearcă mai mult să fie transparenÅ£i, autentici ÅŸi vii emoÅ£ional în relaÅ£ia cu copilul, cu atât acesta va fi mai bine pregătit să-ÅŸi descopere sinele separat ÅŸi unic. Atâta timp cât părinÅ£ii îÅŸi adaptează exprimarea sinelui la ceea ce copilul poate să înÅ£eleagă fără a-l perturba, acest fel de contact interpersonal îl ajută pe copil să se maturizeze.

Rolul frustrării şi al dezamăgirii

Copilul aflat la vârsta explorărilor ÅŸi a descoperirilor se confruntă tot mai mult cu limitări, în timp ce puterea ÅŸi mobilitatea sunt în creÅŸtere: "nu alerga liber în orice direcÅ£ie", "nu te juca cu orice apuci", "nu Å£ipa în restaurant", "nu împinge sau nu bate pe ceilalÅ£i copii ori pe fraÅ£ii tăi mai mici", "nu mai stăm în parc, mergem acasă pentru că am treabă". Descoperirea că ceilalÅ£i au propriile lor nevoi ÅŸi limite poate frustra ÅŸi înfuria un copil .

Cu cât părinÅ£ii vor fi mai degrabă categorici decât să pedepsească sau să umilească, limitele ferme ajută copilul să se simtă în siguranţă. Prin recunoaÅŸterea graniÅ£elor stabilite de părinÅ£i, copiii învaţă cum să-ÅŸi stăpânească impulsurile când au nevoie s-o facă.

A da unui copil spaÅ£iul ÅŸi înÅ£elegerea pentru a-ÅŸi exprima în siguranţă furia (aÅŸa-numitele tantrum-uri), suferinÅ£a sau tristeÅ£ea, are drept consecinţă întărirea sa. Dreptul său de a protesta îl întăreÅŸte; îi conferă încrederea că, atunci când lumea îl frustrează, nu-l lezează ÅŸi în “miezul” fiinÅ£ei sale. Poate să aibă în continuare o impresie bună fată de el însuÅŸi, chiar sub imperiul frustrării, lucru ce-i dă puterea să depăşească starea de nemulÅ£umire. Exercitarea dreptului său de a-ÅŸi exprima dezamăgirea îi dezvoltă stima de sine. Aceasta va fi sursa optimismului său când va trebui să facă faţă efemerităţii plăcerilor oferite de viaţă.

Ca adulÅ£i, suntem mereu puÅŸi în situaÅ£ia de a alege să ne stăpânim impulsurile brute, precum dorinÅ£a de a arunca injurii violent ÅŸi cu mânie, impulsurile sexuale etc. Felul în care părinÅ£ii noÅŸtri ne-au Å£inut în frâu, pe când eram copii, determina modul în care ne vom stăpâni singuri mai târziu. De exemplu, dacă părinÅ£ii ne-au făcut să ne ruÅŸinăm, ne vom inhiba tot ruÅŸinându-ne, sau, dacă părinÅ£ii ne-au pedepsit, ne vom pedepsi de unii singuri, chiar inconÅŸtient sau ne vom sabota. Dacă părinÅ£ii au fost fermi cu noi, ne vom controla impulsurile când vom alege liber s-o facem, fără să ne ÅŸtirbim stima de sine.

Rolul conflictului

Copiii sunt de nestăpânit ÅŸi exuberanÅ£i la această vârstă, aÅŸa că este normal să apară unele conflicte cu părinÅ£ii. Departe de a fi traumatizant, acest conflict corelat vârstei este, în mod egal, o experienţă de învăţare necesară ÅŸi bogată. Când părinÅ£ii sunt capabili să facă faţă cu sensibilitate acestor conflicte, arătând modele de exprimare a sinelui ferm ÅŸi respectuos, ei ajută copilul să-ÅŸi dezvolte pentru tot restul vieÅ£ii încrederea în sine ÅŸi abilităţile naturale de negare, opoziÅ£ie. Este o perioadă optimă pentru a învăţa că, atunci când este exprimată onest ÅŸi constructiv, supărarea poate, mai degrabă, intensifica ÅŸi dezvolta relaÅ£iile, decât să le distrugă. Aceste experienÅ£e demonstrează copilului că iubirea matură include toate sentimentele ÅŸi acceptă puncte de vedere opuse. Un copil învaţă la această vârstă enorm de mult despre relaÅ£ionarea respectuoasă.

Conflictul cu părintele este, prin el însuÅŸi, sursă a dezvoltării, dar acest potenÅ£ial depinde de cum este gestionat. PărinÅ£ii au nevoie să sesizeze prăpastia care separă supărarea de violenţă. Exprimarea liberă a mâniei, dacă este realizată responsabil - adică fără a umili, a condamna sau a pedepsi - este o manifestare superioară a iubirii ÅŸi a intimităţii.

Exteriorizarea mâniei este, pur ÅŸi simplu, felul în care ne arătăm noi celorlalÅ£i, este o întâlnire în pasiune. Ar trebui să o întâmpinăm încrezători în efectele sale benefice, dacă este bine gestionată, atât în relaÅ£ia cu copiii noÅŸtri, cât ÅŸi în relaÅ£iile noastre intime cu alÅ£i adulÅ£i. AÅŸ menÅ£iona că, oricum, scopul nu este să ne ÅŸocăm ori să ne speriem copilul cu accesele noastre de furie, ci să evităm acele exteriorizări explozive sau anihilatoare. Dacă ei, copiii, par a fi înspăimântaÅ£i de noi, înseamnă că am fost prea copleÅŸitori. Este mai puÅ£in probabil ca ei să se simtă dominaÅ£i de noi dacă le dăm spaÅ£iu egal de a-ÅŸi manifesta mânia, dacă le ascultăm ÅŸi le validăm furia. ReÅ£ineÅ£i, ideea este nu de a domina, nici de a capitula, ci de a interacÅ£iona.

Odată fiica mea ÅŸi cu mine eram supăraÅ£i unul pe celălalt - avea 6 ani pe atunci - ÅŸi ne blocaserăm în cearta despre ce ni se părea atunci că ar fi o problemă, cu multe tânguieli ce se terminau cu un "dar ai spus că ...!" (familiar, nu?).

Am decis să scurtez toată încurcătura ocolind temporar problema. I-am propus: "Ce-ar fi să ne arătăm unul altuia cât de mânioÅŸi ne simÅ£im amândoi?" A acceptat. Am ajutat-o să se înalÅ£e cu 4 sau 5 trepte pe scară, aÅŸa încât am putut sta unul în faÅ£a celuilalt, suficient de departe ca ea să nu se simtă dominată de statura mea. PuÅ£in mai sus decât mine, putea să mă vadă ochi în ochi.

Apoi i-am arătat cum să-ÅŸi Å£ină în faţă pumnii strânÅŸi ÅŸi i-am cerut să Å£ipe, doar să Å£ipe, fără să spună ceva. A fost un strigăt asurzitor, ce-Å£i spărgea timpanul; faÅ£a i s-a înroÅŸit, i-am simÅ£it tremuratul provocat de furie străbătându-i tot corpul, Å£intindu-mă cu ochii. Åži am răcnit ÅŸi eu. O jumătate de strigăt la început, să mă asigur că nu-i era frică. Cât de minunat să fim liberi să Å£ipăm împreună, în siguranţă deplină! Am descoperit o relaÅ£ie naturală ÅŸi adevărată, cu nici un învingător, doar doi titani, egali ÅŸi îndrăgostiÅ£i.

Fiica mea are 8 ani acum ÅŸi nu are reÅ£ineri în a-mi spune să tac sau chiar să plec atunci când asta simte. Åži nici eu nu mă abÅ£in s-o las să vadă când sunt supărat ori obosit ori rănit. Uneori am ajutat-o să mă împingă în umăr sau în spate cu piciorul, sau să mă lovească în umăr cu o pernă, dacă era supărată pe mine sau frustrată. Întotdeauna se termină cu râsete spontane ÅŸi îmbrăţişări. Fiica mea îÅŸi simte puterea cu mine, iar eu am încredere în ea, că-mi înÅ£elege multe sentimente.

Rolul aşteptărilor şi al cerinţelor părinteşti

Începând cu vârsta primilor paÅŸi, este nevoie să ne familiarizam copiii cu cerinÅ£ele ÅŸi aÅŸteptările noastre, potrivit vârstei. În acest mod, treptat, ei realizează că ÅŸi celelalte persoane au propriile lor nevoi ÅŸi sentimente; astfel, încep procesul conÅŸtientizării celorlalÅ£i, prin respect ÅŸi empatie. Un părinte ferm, care cere respect, este, de asemenea, un model ce arată copilului cum să fie hotărât, ferm într-o manieră potrivită.

A spune "nu"

În timpul aventurii de a fi părinte vei fi în situaÅ£ia de a spune "nu" copilului de milioane de ori ÅŸi acest lucru nu este doar o realitate dificilă, este un dar. Iată ce vreau să spun. A spune "nu" nu răneÅŸte prin semantică sa; ceea ce face ca acest cuvânt să fie dureros este sentimentul ÅŸi intenÅ£ia cu care îl spunem. Aceia dintre noi care s-au simÅ£it lipsiÅ£i de putere ca ÅŸi copii vor trăi oarece resentimente când proprii noÅŸtri copii vor acÅ£iona în stilul lor propriu ÅŸi, de aceea, acest "nu" poate suna tăios ÅŸi rece. Răul îl produce vocea aspră care pedepseÅŸte, nu cuvântul în sine.

Altfel, "nu"-ul tău este parte integrantă din felul în care copilul tău reuÅŸeÅŸte să te cunoască, să-Å£i cunoască limitele ÅŸi identitatea, parte din felul în care te percepe ca persoană integră. Un adevăr onest, transparent ÅŸi non-acuzator despre limitele tale este educativ. Când tu eÅŸti "real", copilul tău îÅ£i simte esenÅ£a, substanÅ£a, spiritul. Acestea îi hrănesc sufletul, îl ajuta să se cunoască pe sine ÅŸi să crească, să se dezvolte.

A spune "da" când tu insinuezi un "nu" creează confuzii copilului, chiar frustrări. Este o permisivitate fără bază, falsă. Să spunem, de exemplu, că eÅŸti epuizat după o zi lungă ÅŸi grea la serviciu ÅŸi copilul tău insistă să te joci cu el. PoÅ£i încerca să fii "un părinte bun", super-generos, să te aÅŸezi pe podea ÅŸi să te joci. PrezenÅ£a ta riscă să aibă o calitate îndoielnică, eÅŸti doar pe jumătate prezent, dorindu-Å£i, de fapt, să poÅ£i scăpa. În această situaÅ£ie, ai putea oferi mai mult copilului tău dacă ai fi sincer, spunându-i: "Nu prea am chef să mă joc acum, vreau să mă odihnesc (sau să fiu singur, să dorm sau orice altceva)".

A deţine controlul

MulÅ£i părinÅ£i din generaÅ£ia noastră ne-am străduit atât de mult să respingem maniera veche, coercitivă ÅŸi autoritară, încât ne-am dezechilibrat ÅŸi ne-am slăbit. Avem nevoie de noi modele care să ne arate cum să preluăm controlul, atunci când este necesar, dar într-o manieră care să îl capaciteze pe copil. Aceasta nu înseamnă să ne dominăm copiii constrângându-i, nici să insistăm în a avea controlul tot timpul - copiii nu-ÅŸi vor putea dezvolta încrederea în sine dacă niciodată nu vom renunÅ£a la control. Dar, adesea, sunt situaÅ£ii în care, dacă refuzăm să luăm comanda, copiii se vor simÅ£i pierduÅ£i, în nesiguranţă, abandonaÅ£i.

Nu va exista niciodată un manual perfect care să ne spună cum să păstrăm echilibrul între a da înapoi, a negocia, pe de o parte ÅŸi a emite cerinÅ£e ferme copiilor. Nici o carte nu poate oferi siguranţă în legătură cu o anumită problemă care poate fi rezolvată doar prin bunăvoinÅ£a părinÅ£ilor de a-ÅŸi recunoaÅŸte eroarea, prin a asculta atent, prin căutarea feedback-ului, prin a mărturisi greÅŸelile cu graÅ£ie ÅŸi prin a spune "îmi pare rău" când este cazul. Dar un ghid dur al ariilor în care autoritatea parentală nu poate fi negociată ar putea include: când sănătatea copilului este pusă în pericol sau când acÅ£iunile copilului riscă să rănească sau să nu respecte pe altcineva.

A fi în contact cu copilul versus a controla copilul

O nouă paradigmă a relaÅ£iilor părinte-copil subliniază importanÅ£a contactului în locul controlului. Contactul real ÅŸi efectiv cu copiii noÅŸtri reclamă exprimarea noastră autentică ÅŸi responsabilă. Ideea contactului autentic există în afara paradigmei controlului, care forÅ£ează părinÅ£ii să aleagă între stilurile coercitiv sau permisiv. De fapt, ea respinge complet această polaritate. Stabilirea unor limite în mod asertiv printr-un contact autentic se realizează în principal prin exprimarea la persoana întâi (eu). Stabilirea unor limite rezonabile, care să respecte ÅŸi persoana copilului, înseamnă a vorbi clar despre tine ÅŸi despre ceea ce simÅ£i, în opoziÅ£ie cu o declaraÅ£ie negativă la adresa copilului. În acest fel, este în regulă ca, uneori, să fii furios pe copilul tău, deoarece spui ceva despre tine, îÅ£i exprimi mânia într-o manieră responsabilă ÅŸi neostilă. ÎnÅŸtiinţările hotărâte despre tine, ca părinte, atrag atenÅ£ia copilului, îl forÅ£ează să vadă dincolo de persoana sa (copiii la această vârstă sunt egocentrici!) ÅŸi, în final, să te vadă ca persoană. Scopul nu este să rănim, să îngenunchem, să învinovăţim ori să ÅŸocăm copilul. Ideea este să orientezi atenÅ£ia copilului, să i te arăţi într-un fel care să-l determine să te vadă ca pe un alt "cineva", cu propriile tale nevoi ÅŸi sentimente, separate de ale lui.

Arătându-te aÅŸa cum eÅŸti tu, părintele, cu dorinÅ£a ta de a fi transparent emoÅ£ional, îÅ£i ajuÅ£i copilul să ajungă a înÅ£elege uÅŸor-uÅŸor sentimentele celorlalÅ£i. Copiii au de câÅŸtigat din exprimarea liberă a emoÅ£iilor, din faptul ca îÅŸi văd părinÅ£ii când sunt mânioÅŸi ori vulnerabili, ca ÅŸi atunci când sunt fericiÅ£i ÅŸi iubitori. Este mai important să-Å£i laÅŸi copilul să vadă că eÅŸti supărat, dezamăgit ÅŸi chiar că suferi din cauza a ceea ce el a făcut. Copiii învaţă cel mai bine când pot vedea impactul pe care îl are comportamentul lor asupra sentimentelor celorlalÅ£i. Un studiu realizat de Barnard College Toddler Centre din New York a confirmat că mamele care ÅŸi-au exprimat mânia deschis, dar just, aveau copii cu o mai mare siguranţă emoÅ£ională.

Aceasta înseamnă mai mult decât să fii prietenos când încerci să creezi o legătură cu copilul tău. Presupune să fii pe de-a-ntregul aÅŸa cum eÅŸti. Dacă eÅŸti supărat, să fii văzut ÅŸi auzit ca fiind supărat. Dacă eÅŸti trist ori îndurerat, să fii văzut ÅŸi auzit ca atare. Lasă-Å£i copilul să afle ce anume a declanÅŸat aceste trăiri ale tale. Nu este vorba de învinovăţirea lui, ci de conexiune, de a-i permite să te cunoască ÅŸi să interacÅ£ioneze cu tine aÅŸa cum eÅŸti, printr-o cale non-invazivă.

Cum pot învăţa copiii să fie empatici, dacă nu interacÅ£ionând cu un părinte care este transparent, real emoÅ£ional? Când joci rolul autorităţii, nu eÅŸti real, ci distant ÅŸi fals. Iată cum este o persoană reală: uneori tristă, uneori vulnerabilă, uneori iritată, frustrată, binedispusă, iubitoare, supărată, tandră, confuză, speriată, greÅŸind sau nesigură. Cu alte cuvinte, fără a avea control total. Åži este esenÅ£a umanităţii ca micuÅ£ul să vrea (ÅŸi să aibă nevoie) să ajungă să afle toate acestea. Umanitatea ta îi poate fi relevată copilului prin deschiderea ta, ca părinte, în legătură cu emoÅ£iile tale. În acest sol bogat, potenÅ£ialul lor natural de a empatiza ÅŸi de a Å£ine la cineva poate creÅŸte solid, precum un copac. Când copiii sunt trataÅ£i empatic ÅŸi îÅŸi cunosc părinÅ£ii ca persoane reale - aceasta înseamnă cu propriile lor nevoi, limite ÅŸi vulnerabilităţi - atunci se maturizează emoÅ£ional. În sfârÅŸit, acest lucru îi ajută cel mai bine să devină, în mod natural, individualităţi atente, responsabile ÅŸi empatice, cu o stimă de sine puternică ÅŸi o conÅŸtiinţă socială pătrunzătoare.

A ne arată sentimentele autentic ÅŸi just are rol în "modelarea" copiilor noÅŸtri. Observând cum ne gestionăm sentimentele, ei învaţă cum să ÅŸi le gestioneze pe ale lor.

Autenticitatea reciprocă este esenÅ£a intimităţii, piatra de bază a relaÅ£iilor de iubire. În acest context, un conflict abordat responsabil va ajuta copilul să se maturizeze ÅŸi vă va apropia tot mai mult unul de celălalt.

Concluzie

Frecvent, când părinÅ£ii simt că se blochează într-o situaÅ£ie anume, se întreabă "ce să fac?" - deÅŸi, adesea, nu este vorba despre "ce este de făcut", ci despre "cum să fii". Multe impasuri în relaÅ£iile noastre cu copiii par să dispară când le arătăm sentimentele într-un fel care să ne conecteze cu ei. Multe comportamente dificile sau provocatoare reprezintă eforturile copiilor de a smulge acea legătură reală de la noi, dorind să ne simtă prin intermediul răspunsurilor noastre.

Nu există părinÅ£i "buni", acesta este un mit la fel de eronat ca ÅŸi ideea părintelui "rău". Åži aceasta deoarece, atunci când vine vorba despre a fi părinte, nu există un produs finit. Ca ÅŸi părinÅ£i conÅŸtienÅ£i, suntem într-o continuă devenire, este călătoria vindecării noastre care ne face mai disponibili pentru relaÅ£ii. De-a lungul vieÅ£ii, acest lucru vindeca toate rănile - conexiunea emoÅ£ională reală. Scopul părintelui nu ar trebui să fie să producă o personalitate ce poate fi analizată ÅŸi evaluată - copil "fericit", copil "sigur de el", copil "de succes". Este acela de a învăţa cum să se conecteze cu copilul la fiecare pas al acestui drum.

Conexiunea există ÅŸi se simte atunci când ne aruncăm carapacea, armura, conexiunea vine din vulnerabilitatea noastră emoÅ£ională, ca ÅŸi din interesul nostru veritabil de a asculta ÅŸi de a învăţa de la copilul nostru, de a-i oferi respectul ÅŸi libertatea de a fi el însuÅŸi. Conexiunea reală este ceea ce vindecă, conexiunea reală este ceea ce ne determină să creÅŸtem, părinte ÅŸi copil deopotrivă.

Pe drumul individualizării

Majoritatea lucrurilor care merg anapoda apar atunci când copilul încearcă să-ÅŸi impună sinele său distinct, fiind oprit de "durerile" nerecunoscute ÅŸi nerezolvate ce datează din perioada propriei noastre copilării. De asemenea, exagerăm în protejarea copiilor, depunând eforturi serioase pentru ca ei să nu se simtă aÅŸa cum ne-am simÅ£it noi odată sau răbufnim împotriva lor în moduri similare unor experienÅ£e dureroase în care am fost noi înÅŸine cândva victime. În continuare sunt câteva exemple ale felului în care rănile noastre nevindecate ne pot impulsiona să compensăm peste măsură, cu riscul întreruperii dezvoltării autonomiei ÅŸi a forÅ£ei copiilor.

Părintele artificial

Când ne suprasolicităm ÅŸi încercăm să fim generoÅŸi ÅŸi atenÅ£i, dincolo de capacitatea noastră adevărată într-un moment dat, riscăm să introducem în actul nostru o notă artificială, forÅ£ată. Generozitatea forÅ£ată arată ÅŸi se simte total diferit de atenÅ£ia, grija, dragostea ce izvorăsc din toată inima. GândeÅŸte-te la o ocazie când cineva apropiat Å£i-a oferit bunătate ÅŸi suport, dar ceva din purtarea sa - un zâmbet forÅ£at, o privire pierdută, evitantă - Å£i-a semnalat ambivalenÅ£a gestului. Cum te-a făcut să te simÅ£i?

Ca părinÅ£i, este pe deplin posibil pentru noi să facem toate lucrurile corecte "ca la carte": să dormim împreună cu copilul, să-l alăptam până când se autoînÅ£arcă, să-l purtăm în braÅ£e etc. Dar dacă noi înÅŸine nu ne simÅ£im iubiÅ£i ÅŸi sprijiniÅ£i sau purtăm după noi dureri adânci, netratate, din propria copilărie, gesturile noastre riscă să fie mecanice. Dăruirea noastră poate avea gustul detaşării, chiar al resentimentului sau al epuizării. Ar fi de preferat ca părinÅ£ii să menÅ£ină echilibrul dintre a fi reali - când prezenÅ£a lor este cu adevărat "hrănitoare"- ÅŸi a atinge în întregime standardele recomandate în cărÅ£ile despre creÅŸterea copilului în ataÅŸament ÅŸi naturaleÅ£e. Nu uita, prezenÅ£a ta este "hrănitoare" în măsura în care este congruentă.

În momentul în care începi să te simÅ£i secătuit ori iritat în timp ce îÅ£i Å£ii în braÅ£e copilul, este cazul să ceri celorlalÅ£i ajutor emoÅ£ional ÅŸi practic sau să laÅŸi pe altcineva care îl iubeÅŸte pe copil să aibă grijă de el până îÅ£i încarci din nou bateriile. Epuizarea ta emoÅ£ională poate, de asemenea, să semnaleze nevoia de mai multă atenÅ£ie afectuoasă a părÅ£ilor din tine care au fost rănite. Dă-Å£i seama cât de plăcută, fericită ÅŸi uÅŸoara poate fi creÅŸterea copilului tău dacă ÅŸi tu simÅ£i, la rândul tău, că Å£i se dă atenÅ£ie, iubire, sprijin, alinare.

Abordarea dulceagă

MulÅ£i dintre noi am fost atât de răniÅ£i de metodele autoritare ale ultimei generaÅ£ii - "faci cum Å£i se spune", abordarea pedeapsă-ÅŸi-umilire, încât am jurat că nu ne vom trata copiii la fel. Este foarte uÅŸor să supra-compensăm în efortul de a evita asemănarea cu părinÅ£ii noÅŸtri. Când stabilim limitele cu copilul, încercam să folosim un ton melodios, drăguÅ£, o voce dulceagă. Efectele la copii se situează de la confuzie la iritare, până la enervare.

PărinÅ£ii care nu-ÅŸi afirmă cu tărie propriile lor nevoi ÅŸi limite în faÅ£a copiilor, care nu-ÅŸi exprimă trăirile "negative" ÅŸi vorbesc mereu dulceag dezarmează copilul, ca o modalitate de a evita conflictul. Copiii au un simÅ£ pătrunzător al autenticului; ei ÅŸtiu când eforturile noastre de a părea blânzi sunt discordante cu felul în care simÅ£im cu adevărat. Aceasta îi frustrează ÅŸi îi irită considerabil ÅŸi poate contribui la nesfârÅŸite plânsete sau crize de furie (tantrum-uri).

Părinţi cărora le este teamă să spună "nu"

Teama de a spune "nu" este un alt exemplu al compensării exagerate pe care o fac părinÅ£ii, deoarece s-au simÅ£it neglijaÅ£i sau lipsiÅ£i de ceva în copilărie. A continua să spui "da" în mod compulsiv copilului implică riscul de a-l creÅŸte într-o indulgenţă exagerată, de a avea un copil care se luptă să găsească un motiv real pentru a-i respecta pe ceilalÅ£i. Permisivitatea compulsivă poate împiedica, de asemenea, dezvoltarea unor maniere de a face faţă realităţilor zilnice ÅŸi frustrării. În final, acest lucru este foarte păgubos.  

Părintele care se sacrifică

Unii părinÅ£i dau impresia că nu au niciodată propriile lor nevoi de spaÅ£iu, liniÅŸte sau par să aibă interese personale puÅ£ine sau deloc în afară de satisfacerea nevoilor copiilor. Ei se agaţă de copii ÅŸi rămân cramponaÅ£i în vieÅ£ile acestora, blocaÅ£i în rolul martirului. Adesea, acest lucru se întâmpla deoarece ei înÅŸiÅŸi s-au simÅ£it abandonaÅ£i emoÅ£ional ÅŸi fizic, ca ÅŸi copii ÅŸi nu le pot permite copiilor să-si formeze o identitate independentă. Alternativ, acesta este un părinte care, la rândul său, a fost super-protejat de părinÅ£i posesivi ÅŸi căruia nu i s-a dat libertatea de a se separa, de a explora lumea dincolo de nucleul familial ÅŸi de a-ÅŸi dezvolta perspective proprii. Stilul său de a-ÅŸi creÅŸte copilul poate că este atent ÅŸi iubitor, pe de o parte, dar exagerat de indulgent ÅŸi sufocant, pe de altă parte.

Părinţi cărora le este teamă să pară furioşi sau supăraţi

Dacă am fost victimele pedepselor, ale ameninţărilor ÅŸi ale umilirii la ÅŸcoală ÅŸi acasă, asociem mânia cu durerea ÅŸi umilirea. Când părinÅ£ii noÅŸtri, profesorii sau cei de o vârstă cu noi erau supăraÅ£i pe noi, acest lucru era urmat, de regulă, de unele modalităţi de pedepsire, umilire sau atac. Ca o consecinţă, confundam mânia cu ostilitatea, nerealizând că cele două sunt chiar diferite. PuÅ£ini dintre noi au avut modele bune care să ne arate cum să ne exprimăm supărarea în mod responsabil, fără a învinovăţi sau umili. Fără a ÅŸti cum să ne exprimăm supărarea în siguranţă ÅŸi fără atac, ne reprimăm sentimentele. Este foarte posibil să fim supăraÅ£i fără a fi ostili, să atragem atenÅ£ia copilului fără ameninţări sau acuzaÅ£ii. De obicei, este posibil să comunicăm cu tărie, ferm cu copiii noÅŸtri, fără a ne manifesta violent.

Ce impact au aceste dileme asupra comportamentului copilului

Când părinÅ£ii nu stabilesc niÅŸte graniÅ£e, când nu-ÅŸi exprimă propriile nevoi ÅŸi sentimente, par a fi ireali copiilor. Acest lucru face dificilă căutarea identităţii proprii de către copii, ei rămânând prinÅŸi în plasă ÅŸi dependenÅ£i ÅŸi neputând învăţa cum să-ÅŸi exprime nevoile respectuos.

Părintele care îÅŸi neglijează nevoile ÅŸi sentimentele pare a nu reuÅŸi să se delimiteze, să fie ferm ÅŸi acest lucru îi poate fi extrem de inconfortabil copilului în creÅŸtere. Unii copii reacÅ£ionează înghiontind ÅŸi împingând, se poartă provocator în căutarea unor reacÅ£ii spontane care să li se pară autentice. Comportamentul lor poate fi perceput ca iritant, plângăcios sau enervant. Åži nu pentru că ar căuta atenÅ£ie "negativă", ci pentru că au nevoie ca părinÅ£ii lor să fie reali ÅŸi să aibă cu ei o conexiune reală. Doresc să se simtă întâmpinaÅ£i.

Exemplu: un copil de vârsta mică vrea o jucărie, iar mama sa spune "nu" pentru că se întâmplă să fie rândul altui copil să se joace cu jucăria respectivă. Copilul tipă la mama ÅŸi o loveÅŸte. Mama îi răspunde cu o voce caldă, moale: "Te rog, nu o lovi pe mama, nu este frumos". Ea refuză să pară deranjată ÅŸi îÅŸi protejează exagerat copilul de un eventual conflict. Acest lucru îl enervează mai mult pe copil, deoarece se simte ca ÅŸi cum mama lui n-ar fi realmente cu el. Pentru că ea nu răspunde atacului, nu reprezintă o persoană puternică ÅŸi nici prezentă. Copilul este frustrat, răspunsul siropos al mamei pare de fapt o lipsă de răspuns. O loveÅŸte pe mamă cu piciorul, continuându-ÅŸi atacul. Cu cât mama încearcă mai mult să fie conciliantă ÅŸi dulceagă, cu atât copilul devine tot mai enervat, până când, în final, acesta se dezlănÅ£uie într-o devastatoare criză de furie (tantrum).

Acest subiect este aprofundat mai mult în cartea " Parenting for a Peaceful World" (Longueville Media, 2005).

 

Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărÅ£ilor "Parenting for a Peaceful World" ÅŸi "Heart to Heart Parenting". Îi puteÅ£i citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  3 vizitatori sunt online
  11 afisari în luna aceasta
  7 afisari în luna trecuta
  11956 afisari din 17.01.2008.