Să ne oprim pentru a ne întoarce în urmă, la copilăria noastră, aducându-ne aminte că a existat un trecut în care nu eram atât de egoiÅŸti, aducându-ne aminte de perioada în care eram încă vii ÅŸi nu aveam simÅ£urile adormite, aducându-ne aminte de când, copii fiind, gândeam fără ajutorul nimănui.
Convingerea comună în societatea noastră e că adulÅ£ii ÅŸtiu ceea ce se întâmplă ÅŸi de ce se întâmplă, ceea ce trebuie făcut ÅŸi de ce, de ce au nevoie nu doar pentru ei, ci ÅŸi pentru cei care-i înconjoară. În mod particular adultul cunoaÅŸte, ÅŸtie de ce are nevoie copilul ÅŸi ce situaÅ£ii comportamentale îi sunt oportune, benefice acestuia, ÅŸtiind în acelaÅŸi timp ÅŸi ce situaÅ£ii comportamentale nu ar trebui să i se rezerve sau ar trebui să i se interzică înspre binele lui.
În fine, adultul are funcÅ£iunea de-a introduce copilul în universul adulÅ£ilor, explicându-i copilului nu doar ceea ce se întâmplă în jurul său, ci ÅŸi cum acesta - copilul - simte ÅŸi de ce simte, ajutându-l să se modeleze astfel încât să-i cultive copilului un comportament menit să-l determine să perceapă realitatea care se mulează viziunii adulte ÅŸi care-i va permite să se adapteze societăţii în care copilul va trebui să trăiască.
În această viziune, copilul nu este decât o specie de ingenuu sălbatic, care nu cunoaÅŸte nimic, care cu uÅŸurinţă se descompune pentru un nimic, care nu e capabil să evalueze consecinÅ£ele acÅ£iunilor sale decât pentru o durată scurtă de timp ÅŸi într-o manieră simplista ÅŸi care, în mod deosebit, nu cunoaÅŸte încă modul de a se relaÅ£iona altora ÅŸi pentru aceasta îi va fi explicat, predat comportamentul civil.
În realitate, adultul subevalueaza competenÅ£ele copilului cel puÅ£in în aceeaÅŸi măsura în care-ÅŸi supraevalueaza competenÅ£ele de a-l învăţa pe copil comportamentul civil, copilul având o profundă competenţă socială, fiind capabil să evalueze, aceasta fiind o capacitate înnăscuta, emoÅ£iile sale ÅŸi ale altora, fiind capabil de a înÅ£elege efectele intime reciproce care se nasc în urma interacÅ£iunii umane. În acelaÅŸi timp, e conÅŸtient de actul gândirii, ÅŸtiind că ÅŸi alÅ£ii gândesc; e ceea ce se cheamă "capacitate de mentalizare", adică acea capacitatea a copilului care atunci când este pus în faÅ£a unui obiect nou, a unei situaÅ£ii noi, nu priveÅŸte obiectul, nu studiază situaÅ£ia, ci îÅŸi priveÅŸte mama (figură de referinţă), care la rândul ei priveÅŸte, studiază acea situaÅ£ie, copilul reglându-ÅŸi astfel propriile reacÅ£ii în funcÅ£ie de reacÅ£iile mamei cu privire la acel obiect, acea situaÅ£ie.
Copilul este, în aceeaÅŸi măsură, competent ÅŸi în ceea ce priveÅŸte nevoile, sentimentele sale, având simÅ£ul unei "echităţi interioare" care-i semnalează în manieră imediată în fiecare moment cum se simte ÅŸi la ce-i serveÅŸte emoÅ£ia trăită. Un simÅ£ deseori necunoscut sau contestat într-atât încât copilul este în permanenţă forÅ£at "înspre binele său" să mănânce atunci când nu-i este foame, să doarmă atunci când nu-i este somn, să se acopere atunci când nu-i este frig, să stea nemiÅŸcat atunci când simte nevoia să alerge, să fie fericit atunci când simte nevoia să fie trist, să se distreze atunci când se plictiseÅŸte. Astfel, sentimentele copiilor sunt negate, minimalizate, ignorate; exploziile sale de sinceritate sunt judecate ca fiind inoportune, descalificate ÅŸi ridiculizate de către o societate a adulÅ£ilor care nu reuÅŸesc nici măcar să observe că mănâncă, dorm, se învelesc, aleargă doar din inerÅ£ie, fiind într-o profundă manieră supuÅŸi normelor externe ÅŸi stimulilor externi, nu atât nevoilor lor cele mai profunde, mai intime. E mult mai credibil faptul că adultul nu-ÅŸi este competent datorită îndepărtării, dezorientării pe care la rândul său a înregistrat-o în copilărie sub presiunile celor care îi erau adulÅ£ii meniÅ£i să-l "educe".
Toate acestea le-am deprins ÅŸi studiat, citit în diverse cărÅ£i, le-am înÅ£eles de-a lungul unei munci de împărtăşire cu alÅ£i părinÅ£i. Dar înainte de toate acestea, aÅŸ vrea să aduc în faţă, să-mi exprim recunoÅŸtinÅ£a faţă de fiul meu, care a reuÅŸit în primă instanţă să-mi deschidă ochii asupra acestui adevăr, citindu-i o lucrare pe care a scris-o imediat intrat în adolescenţă. V-o redau sintetizată:
În ultimii ani Omul nu mai reuÅŸeÅŸte să se oprească un moment, nu reuÅŸeÅŸte să integreze faptele timpului său; vorbeÅŸte, gândeÅŸte, mănâncă, învaţă, se deplasează cu mare viteză ÅŸi nu reuÅŸeÅŸte să se oprească pentru a gândi încet; e ca ÅŸi cum am viziona o videocasetă ÅŸi am derula-o înainte ÅŸi înapoi cu mare viteză. Atunci când îi dăm drumul, copii fiind, filmul se derulează încet, lăsându-ne să reflectăm asupra lucrurilor importante; copiii care se întâlnesc la începutul filmului se distrează, neavând atâtea obligaÅ£ii, reuÅŸesc să se gândească la cerul înstelat pentru o lungă zi de iarnă sau reuÅŸesc să se gândească la migraÅ£ia păsărilor sau la răcoarea unei zile de primăvară.
O societate care este într-o continuă miÅŸcare frenetică nu mai este o societate, ci doar o mulÅ£ime frenetică, un grup de individualităţi scufundate în propria solitudine.
Omul este singura rasă care mai întâi acÅ£ionează, pentru ca ulterior să reflecteze, Omul se autodistruge, continuă să păşească înspre amurgul existenÅ£ei sale. Rasele inteligente sunt multe pe această planetă, dar noi considerăm că am fi unici; chiar ÅŸi micul vierme aparÅ£ine unei rase inteligente, acÅ£ionează gândind în timp ce îngraşă pământul; noi îl folosim pentru a pescui, reuÅŸim să ucidem două animale în acelaÅŸi timp fără a face nimic; ucidem alte animale mai inteligente decât noi, considerându-le simple bestii.
Să ne oprim ÅŸi să medităm la aceste lucruri, să ne amintim că odinioară nu eram într-atât de egoiÅŸti, să ne gândim la timpurile când eram liberi ÅŸi nu într-atât de adormiÅ£i, să ne amintim când, copii fiind, gândeam singuri, fără ajutorul nimănui. Într-un anumit punct al vieÅ£ii noastre ceva din noi se stinge ÅŸi dificil reuÅŸim să regăsim acea scânteie cândva stinsă pentru a o reaprinde ÅŸi atunci când se întâmplă aceasta devenim poeÅ£i, scriitori, căutam să facem ceva pentru a trezi conÅŸtiinÅ£e adormite. Atunci când ne trezim, înÅ£elegem că am dormit pentru ani ÅŸi ani ÅŸi că nu realizăm ceea ce se întâmplă în lume.
Când am citit această lucrare am reflectat îndelung la felul în care mistificarea copilăriei mi-a întunecat ÅŸi mie ideile. Eram ÅŸi eu adormită ÅŸi am fost constrânsă să urmez calea fiului meu, aducându-mi aminte când, copil fiind, raÅ£ionalizăm cu puritatea ÅŸi independenÅ£a gândului. Amintindu-mi astfel, am realizat că ei, copiii, raÅ£ionalizează mult mai bine decât adulÅ£ii, reuÅŸind să vadă cu claritate propria lor natură ÅŸi pe a celor care le sunt aproape. ÎnÅ£eleg fără efort interdependenÅ£a tuturor fiinÅ£elor vii, cât ÅŸi fiinÅ£elor neanimate de viaţă, adormite în somnul conÅŸtiinÅ£ei. Nu le e frică de adevăr, chiar ÅŸi de adevărul cel mai crunt. Nu le e frică de iubire, aÅŸa cum nu le e frică de furie, nefiindu-le frică să înoate în sentimente. Nu le e frică să ceară ajutor, nu le e frică să-ÅŸi exprime nevoile ÅŸi vulnerabilitatea, sunt încă în măsură să zică da atunci când e da ÅŸi nu atunci când e nu. Sunt capabili de adevărată ÅŸi absolută atenÅ£ie. Percep toate detaliile universului multiform în care sunt introduÅŸi, ÅŸtiu să asculte chiar ÅŸi zgomotul ierbii care creÅŸte.
Åži atâta timp cât nu intervenim noi, adulÅ£ii, pentru a-i confuziona, copiii înÅ£eleg foarte bine ceea ce se întâmplă în jurul lor ÅŸi chiar ÅŸi-n sufletelor celor apropiaÅ£i. Sunt capabili să demonstreze cea mai autentică empatie nu doar pentru cei care le sunt asemănători, ci ÅŸi pentru cei mult diferiÅ£i. Sunt pregătiÅ£i să respecte până ÅŸi frunza seacă, piatra. Au sensul frumosului ÅŸi ÅŸtiu să-l aducă la suprafaţă chiar ÅŸi într-o picătură de apă, într-o umbră, o adiere de vânt. Sunt în armonie cu Universul. Sunt, într-adevăr, poeÅ£i, filantropi, în sensul cel mai amplu al cuvintelor.
Să fim recunoscători învăţămintelor lor, umili în fata înÅ£elepciunii acestora. Dacă ne-am lasa prinÅŸi de mână, probabil că ne-ar conduce în acea lume uitată, în care timpul se scurgea încet, ochii noÅŸtri erau deschiÅŸi ÅŸi eram o societate a sufletelor ÅŸi nu o hoardă de solitari.