Ţie ţi-ar plăcea?

Autoare: Ralu' Conţiu

„Cum trebuie să mă port cu bebeluşul meu? Ce e un bebeluş, ce aşteaptă de la mine, cum să-l integrez în viaţa mea?” Toate acestea sunt întrebări pe care noii părinţi şi le pun, încercând să facă ce e mai bine pentru copilul lor. Doar că „ce e bine”-le acesta este uneori prost înţeles, iar părinţii îşi tratează nou-născutul şi mai apoi copilul ca pe un bolnav, incapabil să se descurce singur, incapabil să ştie de ce are nevoie.

Adevărul este însă că bebeluşii îşi cunosc extrem de bine nevoile; dacă sunt ascultaţi aşa cum trebuie, ştiu să le facă înţelese.

La început, nevoile lor sunt simple: le este foame, le este sete, le este somn, vor să fie curaţi şi uscaţi şi, mai presus de toate, vor să se simtă iubiţi. Asta înseamnă că au nevoie să fie ţinuţi în braţe, legănaţi, sărutaţi, mângâiaţi – şi nu doar să li se spună că sunt iubiţi, în vreme ce sunt ţinuţi la distanţă, de teamă să nu devină răsfăţaţi şi dependenţi.

S-a discutat deja de multe ori despre semnificaţia plânsului bebeluşilor şi despre obligaţia de a le răspunde: la început, aşa ştiu ei comunica, aşa ştiu să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele. Iar răspunsul părinţilor poate face diferenţa între un individ sigur pe sine, împlinit şi unul nesigur, complexat.

Odată ce bebeluşul nu mai e bebeluş, ci creşte, modurile sale de comunicare devin tot mai complexe; nevoile sale, la rândul lor, devin tot mai complexe. Începe să cunoască lumea şi altfel, nu doar prin intermediul nemijlocit al părinţilor. Iar rolul lor este, din nou, crucial. A fi părinte ar trebui să însemne a-i fi aproape copilului atunci când el are nevoie, nu când crezi tu că are nevoie. Lucrul acesta e greu de realizat, suntem „bruiaţi” de presiunile sociale, de aşteptările celorlaţi, de imaginea părintelui ideal creată şi întărită în mod constant în societatea noastră. În ochii celorlalţi, a-i oferi libertate copilului echivalează uneori cu a-l neglija sau cu a-l forţa să-şi depăşească limitele – când tocmai libertatea aceasta îi permite să se cunoască şi să-şi atingă aceste limite.

Şi totuşi, cum tratăm copilul? Cum ne purtăm cu el, astfel încât să crească frumos, neîngrădit, fericit? Suntem totuşi părinţii lui, avem o responsabilitate...noi trebuie să decidem. Sau nu?

Cred că metoda cea mai simplă şi mai eficientă de-a decide cum să-ţi tratezi copilul (sau bebeluşul) este să te întrebi, înainte de a acţiona într-un fel sau altul, cum ţi-ar plăcea să fii tu tratat într-o situaţie similară, sau cum ţi-ai trata un prieten drag.

Ţi-ar plăcea să fii ingnorat atunci cand te doare ceva?
Ţi-ar plăcea să ţi se refuze mângâierile atunci când te simţi singur şi speriat?
Ţi-ar plăcea să plângi de foame şi să ţi se refuze mâncarea pentru că încă nu este ora mesei?
Ţi-ar plăcea să fii forţat să adormi pentru că a sosit ora, chiar dacă nu ţi-e somn?
Ţi-ar plăcea să fii închis în casă în vreme ce tu vrei să ieşi afară, la soare şi la aer curat?
Ţi-ar plăcea să fii luat şi ţinut în braţe chiar dacă nu vrei, doar pentru că cineva nu te-a văzut de mult?
Ţi-ar plăcea să fii manevrat ca o păpuşă şi purtat de colo colo, după bunul plac al altei persoane?
Ţi-ar plăcea să fii „deturnat” de la ţinta ta, pentru că cel care te conduce are treabă în altă parte sau nu are chef să meargă unde vrei tu?
Ţi-ar plăcea să ţi se repete obsesiv „nu e voie” în vreme ce tu nu vrei decât să-ţi cunoşti mediul?
Ţi-ar plăcea să fii aşezat între perne, chiar dacă nu vrei, pentru că „trebuie” să stii să stai în şezut?
Ţi-ar plăcea să fii învăţat să stai în picioare sau să mergi? (de parcă fără ajutor nici n-ai putea merge vreodată!)
Ţi-ar plăcea să nu ştii niciodată cum să cazi, pentru că mereu e cineva care te prinde?
Ţi-ar plăcea să nu-ţi cunoşti limitele, pentru că cineva nu te lasă să ţi le afli?
Ţi-ar plăcea să fii tratat ca un bolnav care trebuie mereu sprijinit şi ajutat?
Ţi-ar plăcea să fii etichetat drept „rău” sau „obraznic” când tu eşti de fapt curios de tot ce se petrece în jurul tău?
Ţi-ar plăcea să ţi se spună că eşti răsfăţat în vreme ce tu nu faci decât să reclami dreptul tău la iubire?
Ţi-ar plăcea să ţi se spună că ar trebui să iei masa în baie ori într-un loc ascuns, că e ruşine să sugi (să mănânci) în public?
Ţi-ar plăcea să fii văzut mereu ca o jucărie drăguţă, numai bună de distracţie?
Ţi-ar plăcea ca cei din jur să se maimuţărească la tine şi să-ţi vorbească ca unui retardat?
Ţi-ar plăcea să ţi se răspundă în doi peri când tu nu vrei decât să înţelegi lumea?
Ţi-ar plăcea să fii minţit sau să ţi se facă promisiuni niciodată onorate?
Ţi-ar plăcea să fii considerat „încă nu tocmai o persoană”?
Ţi-ar plăcea?

Nici bebeluşilor ori copiilor nu le plac aceste lucruri şi multe altele. Bebeluşii şi copiii sunt persoane la fel ca noi, de ce i-am trata altfel decât am trata o altă fiinţă umană pe care o iubim? Singura diferenţa ar trebui să ţină de faptul că, spre deosebire de adulţi, ei au mai multă nevoie de noi. Dar ajutorul ar trebui să le fie oferit, nu impus. Ar trebui să-i secundăm, nu să-i conducem.

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  6 afisari în luna aceasta
  9 afisari în luna trecuta
  3488 afisari din 17.01.2008.