1. Primele încercări ale unui bebeluÅŸ de a comunica nu vor fi în cuvinte, ci doar non-verbale. El nu poate să îÅŸi exprime sentimentele în cuvinte, dar poate zâmbi. Nu poate să pună în cuvinte sentimentele de tristeÅ£e sau de nervozitate, însă poate plânge. Dacă zâmbetul lui primeÅŸte un răspuns, dar plânsul este ignorat, bebeluÅŸul poate primi mesajul nociv că va fi iubit ÅŸi îngrijit numai atunci când e fericit. Copiii care primesc acest mesaj în mod repetat de-a lungul timpului, nu se pot simÅ£i iubiÅ£i sau acceptaÅ£i 100 %.
2. Dacă încercările unui copil de a comunica tristeÅ£ea sau nervozitatea sunt ignorate în mod constant, el nu va putea învăţa cum să exprime aceste sentimente în cuvinte. Plânsul trebuie să primească un răspuns potrivit ÅŸi pozitiv, pentru ca bebeluÅŸul să observe clar faptul că toate sentimentele lui sunt acceptate. Dacă sentimentele lui nu sunt acceptate ÅŸi plânsul este ignorat sau pedepsit, el primeÅŸte mesajul că tristeÅ£ea ÅŸi nervozitatea sunt inacceptabile, oricum ar fi ele exprimate. Este practic imposibil pentru un copil să înÅ£eleagă că exprimarea tristeÅ£ii ÅŸi nervozităţii ar putea fi acceptată mai târziu, dacă primeÅŸte forma cuvintelor, atunci când el se poate folosi de acestea. Un copil poate comunica la un moment dat numai prin modurile de care dispune în acel moment; un copil poate înÅ£elege numai ceea ce a avut deja ocazia să înveÅ£e. Orice copil face tot ce poate, în funcÅ£ie de vârstă, experienţă ÅŸi circumstanÅ£e. Este absolut nedrept să pedepseÅŸti un copil pentru că nu face mai mult decât poate!
3. Un copil care a primit mesajul cum că părinÅ£ii săi îi vor răspunde numai atunci când e "bun", va începe să ascundă sentimentele ÅŸi comportamentul "rău" de ceilalÅ£i ÅŸi chiar ÅŸi faţă de sine. El poate deveni un adult care Å£ine înauntru emoÅ£iile "rele" ÅŸi pe care nu le poate comunica la capacitatea maximă. De fapt, există o mulÅ£ime de adulÅ£i pentru care nu e deloc uÅŸor să îÅŸi exprime tristeÅ£ea, mânia sau alte sentimente negative (“rele") într-un mod potrivit.
4. Nervozitatea ori mânia care nu pot fi exprimate în copilărie nu dispar. Vor fi reprimate ÅŸi se vor acumula de-a lungul anilor, până în momentul în care copilul nu le va mai putea controla sau va fi destul de mare pentru a nu-i mai fi teamă de pedepsele fizice. Când acest rezervor de mânie este în sfârÅŸit deschis, părinÅ£ii pot rămâne perplecÅŸi ÅŸi ÅŸocaÅ£i. Poate că ei au uitat miile de momente de frustrare care au umplut acest rezervor de-a lungul anilor. Principiul psihologic conform căruia "frustrarea duce la agresiune" nu se vede nicăieri mai clar decât în comportamentul de rebeliune al unui adolescent. PărinÅ£ii trebuie să înÅ£eleagă cât de frustrant poate fi pentru un copil să se simtă "invizibil" atunci când plânsul lui este ignorat, sau să se simtă neajutorat atunci când încercările lui de a-ÅŸi exprima nevoile ÅŸi sentimentele sunt ignorate sau chiar pedepsite.
5. Cu toÅ£ii ne naÅŸtem ÅŸtiind că fiecare sentiment pe care îl avem este legitim. Însă treptat vom pierde această încredere dacă numai partea noastră "bună" va primi un răspuns pozitiv. Acest lucru este cu adevărat o tragedie, pentru că numai atunci când ne acceptăm cu totul pe noi înÅŸine ÅŸi pe ceilalÅ£i, indiferent de greÅŸeli, putem avea relaÅ£ii pline de iubire. Dacă nu suntem iubiÅ£i ÅŸi acceptaÅ£i în copilărie, s-ar putea să nu învăţăm niciodată ce înseamnă acest lucru sau cum îl putem comunica celorlalÅ£i, oricât de multă terapie am face ÅŸi oricât de mult am citi. Cât de simplu ar fi dacă am primi iubire necondiÅ£ionată încă de la naÅŸtere!
6. PărinÅ£ii care se întreabă dacă să răspundă sau nu plânsului bebeluÅŸului ar trebui să se gândească la reacÅ£iile lor în situaÅ£ii similare. PărinÅ£ii se simt, poate, îndreptăţiÅ£i să ignore plânsul unui copil, însă se simt foarte furioÅŸi dacă partenerul lor le ignoră încercarea de a porni o conversaÅ£ie. MulÅ£i încă mai cred că o persoană trebuie să aibă o anumită vârstă pentru a avea dreptul de a fi auzită. Åži totuÅŸi, care ar fi vârsta aceea? BebeluÅŸii ÅŸi copiii sunt persoane ca ÅŸi toÅ£i ceilalÅ£i, chiar dacă sunt mici ÅŸi par neajutoraÅ£i. Mai mult chiar, cu cât cineva pare mai neajutorat, cu atât mai mult merită compasiunea, atenÅ£ia ÅŸi asistenÅ£a noastră.
7. În cazul în care copiii sunt învăţaÅ£i prin exemple că o persoană neajutorată merită să fie ignorată, se poate ca ei să piardă sentimentul compasiunii pentru celelalte fiinÅ£e. Dacă atunci când sunt bebeluÅŸi neajutoraÅ£i plânsul lor este ignorat, ei pot începe să creadă că acesta este răspunsul potrivit pe care trebuie să îl primească cei slabi ÅŸi că acest răspuns "va face lucrurile să fie în regulă". În lipsa compasiunii, scena este deja pregătită pentru alte dificultăţi, sau chiar pentru violenţă. Cei care se întreabă de ce un criminal nu are compasiune pentru victimele sale, ar trebui să se întrebe unde ÅŸi când a pierdut acesta sentimentul de compasiune. Compasiunea o avem când ne naÅŸtem ÅŸi nu dispare peste noapte. Este însă "furată" încetul cu încetul, prin comportamentul ignorant ÅŸi punitiv. Pierderea compasiunii este una dintre cele mai mari tragedii care i se pot întâmpla unui copil.
8. Când un copil învaţă din exemplul părinÅ£ilor că este în regulă să ignore plânsul unui copil, el îÅŸi va tratat copiii în acelaÅŸi mod, în afara cazului în care se va interveni din partea celorlalÅ£i. Modul greÅŸit de abordare al părinÅ£ilor continuă timp de generaÅ£ii întregi, până în momentul în care noi experienÅ£e vor schimba acest model. Dar cât de uÅŸor i-ar fi fost unui părinte să înveÅ£e în copilărie cum să se poarte cu propriul bebeluÅŸ! Poate că acest cerc vicios va lua sfârÅŸit atunci când oamenii nu vor mai trece pe lângă un copil speriat fără să se oprească să îl ajute. Poate că aÅŸa copilul va primi mesajul corect, cum că sentimentele sale sunt legitime ÅŸi importante ÅŸi poate că îÅŸi va aminti acest mesaj critic atunci când va avea la rândul lui un copil.
9. Plânsul este un semnal dat de natură, care are rolul de a-i "deranja" pe părinÅ£i atunci când copilul lor are nevoie de ei. A ignora plânsul unui copil este similar cu a ignora semnalul unui detector de fum, doar pentru că ni se pare deranjant. Semnalul este menit să deranjeze, pentru că el se referă la alte aspecte importante. Numai o persoană care nu poate auzi va ignora un detector de fum; în schimb, o mulÅ£ime de părinÅ£i se transformă în surzi atunci când e vorba de plânsul unui copil. Plânsul, la fel ca semnalul detectorului, are menirea de a ne capta atenÅ£ia, pentru a ne putea apoi ocupa de nevoile copilului. Nu are niciun sens să ne gândim că natura a înzestrat toÅ£i copiii cu un semnal pe care să îl folosească degeaba.
10. PărinÅ£ii care răspund numai la comportamentul "bun" al copilului pot crede că îÅŸi antrenează copilul să se comporte "mai bine". Åži totuÅŸi chiar ÅŸi ei se simt mult mai dispuÅŸi să coopereze cu cei care îi tratează cu bunăvoinţă. Este ca ÅŸi când copiii sunt văzuÅ£i ca făcând parte dintr-o altă specie, care operează pe alte principii de comportament. Iar acest lucru nu are sens, pentru că ar fi imposibil de determinat momentul exact în care un copil îÅŸi schimbă principiile pentru cele de "adult". Adevărul este mult mai simplu: copiii sunt fiinÅ£e umane al căror comportament este similar cu cel al tuturor fiinÅ£elor umane. Ca ÅŸi noi, ei răspund cel mai bine blândeÅ£ii ÅŸi bunăvoinÅ£ei, răbdării ÅŸi înÅ£elegerii. Părintele care se întreabă de ce un copil nu se comportă "bine" ar trebui să se oprească ÅŸi să se întrebe pe sine: "Când vreau eu să cooperez: atunci când cineva se comportă cu mine bine sau atunci când cineva se comportă cu mine la fel cum mă comport eu cu copilul meu?"