“Lasă-l să plângă, ai să vezi că-i trece!” Acest sfat este repetat părinÅ£ilor constant cu mesajul implicit că a răspunde plânsului copilului înseamnă a-l răsfăţa, înseamnă a-l învaÅ£a să plângă ori de câte ori vrea să obÅ£ină ceva...Dar cine a spus-o?

“Nu cedaÅ£i plânsului copilului vostru deoarece acesta e doar un ÅŸantaj afectiv.” Prin această replică se încearcă dezorientarea părinÅ£ilor care, instinctiv, atunci când copilul plânge, simt că acesta are nevoie de ei orientându-se către copil ÅŸi încercând să înÅ£eleagă de ce plânge. Sau, potrivit unora, plânsul unui copil e acceptabil doar în anumite momente ÅŸi doar dacă acesta are anumite cauze. Unele teorii “psihologice” golite de sentimente afirmă că plânsul nu ar fi altceva decât un ÅŸantaj afectiv pe care copilul îl foloseÅŸte pentru a-ÅŸi manipula părintele ÅŸi a obÅ£ine de la el ceea ce doreÅŸte ÅŸi, de aici, a răspunde plânsului unui copil este greÅŸit deoarece s-ar încuraja copilul să plângă din nou pentru a-ÅŸi atinge scopul. “Lasă-l să plângă că-ÅŸi întăraÅŸte plămânii” e unul din îndemnurile pe care nu rareori încă le mai auzim. Iar acestui îndemn i s-ar putea răspunde: “dacă plânsul e benefic plămânilor, atunci ÅŸi sângerarea e benefică venelor”.
Alte teorii reuÅŸesc să afirme într-o manieră inextricabilă că plânsul e o nevoie care se cere a fi respectată lansând ÅŸi îndemnul să nu se intervină în scopul de a liniÅŸti plânsul copilului deoarece totul s-ar constitui într-o violenţă la adresa copilului care are “nevoie” să se descarce emotiv. Dar cum s-a ajuns aici? Ideea ca există plâns fără motiv sau ca a plânge poate să fie o exigenţă sunt în realitate două construcÅ£ii artificiale create cu scopul de a nega evidenÅ£a, aceea că plânsul exprimă o nevoie, o suferinţă la care trebuie să se răspundă. Într-un articol deosebit aparÅ£inând lui Jan Hunt sunt expuse 10 motive pentru care e bine să se răspundă plânsului unui copil. Citez una din frazele sale: ” În orice circumstanţă, cu cât o persoană are mai mult nevoie de ajutor, cu atât are nevoie mai mult de compasiunea, atenÅ£ia ÅŸi asistenÅ£a noastră”.

ToÅ£i cei trei factori sunt necesari pentru un răspuns adecvat: a răspunde doar la cauza fizică declanÅŸatoare a plânsului e doar o soluÅ£ie tehnică, lipsită de iubire, pe care o poate oferi chiar ÅŸi un robot. E posibil să fii atent ÅŸi empatic fără ca în acelaÅŸi timp să oferi o asistenţă concretă (de ex alăptându-l, Å£inându-l în braÅ£e sau ajutându-l să adoarmă) ? A fi prezent fără a te lasa implicat, a-i spune copilului “sunt aici”, dar fără a-l mângâia, aÅŸa cum anumiÅ£i teoreticieni le sugerează părinÅ£ilor, e o contradicÅ£ie, e ca ÅŸi cum ai spune “fiÅ£i afectuoÅŸi într-o manieră detaÅŸată”, care se constituie într-un paradox periculos care riscă să dezorienteze, să-i introducă pe parinÅ£i în confuzie.

Există plâns ilegitim?

Ideea că a răspunde plânsului poate să încurajeze copilul să plângă din nou se naÅŸte din convingerea că plânsul este unul din comportamentele care deranjează ÅŸi deranjează fără motiv, comportament care se cere descurajat evitând “premierea” copilului cu un răspuns. Dar, în definitiv, întrebarea e: copilul are sau nu are dreptul să plângă pentru a-ÅŸi manifesta un disconfort ÅŸi a cere ajutorul? Dacă ar fi să ne ghidăm după unii experÅ£i s-ar putea spune că plânsul este nelegitim doar dacă nu discutăm despre acel plâns specific orariilor mesei. Åži, în definitiv, chiar dacă a răspunde plânsului unui copil înseamnă a-l premia, a-l încuraja să recurgă la plâns din nou ÅŸi din nou atunci când are nevoie de noi nu poate să fie decât benefic, plânsul fiind un instrument eficient menit să atragă atenÅ£ia ÅŸi e corect ca un copil să se poată baza pe acest semnal atunci când toate celelalte metode de atragere a atenÅ£iei au fost sortite eÅŸecului.

Un alt element de reflecÅ£ie e ca plânsul deseori e un semnal tardiv de cerere a ajutorului la care copilul recurge atunci când toate celelalte tentative de a comunica au eÅŸuat. Iată că o metodă menită să nu încurajeze plânsul copilului este aceea de a răspunde copilului la primele manifestări de disconfort pe care acesta le lansează, astfel copilul va fi încurajat să caute să folosească metode mult mai subtile, rafinate într-un mod mult mai articulat, în loc să recurgă la semnalul neplăcut pe care-l constituie plânsul ÅŸi cu care în mod natural copilul este dotat. Åži totusi, acest răspuns competent al parinÅ£ilor, acela de a răspunde semnalelor lansate de copil, este, în mod sistematic, descurajat, “specialiÅŸtii” propunând persperctive dintre cele mai descurajante pentru viitoarea personalitate a copilului.

Cu toate avertismentele pe care părinÅ£ii le primesc, adesea, aceÅŸtia nu se conformează indicaÅ£iilor luând în braÅ£e copilul pentru a-l încuraja, dar după aceasta se simt vinovaÅ£i deoarece li s-a spus că micuÅ£ul riscă să crească răsfăţat. Sau în alte situaÅ£ii, când copilul lansează nevoia de a fi auzit, parinÅ£ii au reÅ£ineri în a răspunde copilului rămânând blocaÅ£i în faÅ£a acestuia pentru ca în timp să se înregistreze o anulare a sentimentelor ÅŸi instinctelor părinÅ£ilor. Instinctul dictează fiecaruia în mod clar. Un copil care plânge comunică tempestiv o urgenţă provocând în părinte o nevoie stringentă de a răspunde plânsului acestuia. ParinÅ£ii care au fost intimidaÅ£i, alarmaÅ£i de previziunile sumbre ale unora în ipoteza răspunderii la plânsul copilului încearcă sentimente terifiante de angoasă, uneori ajungând să plângă ÅŸi ei simÅ£ind acest comportament ca fiind unul profund lipsit de naturaleÅ£e.

Dar aceÅŸti “experÅ£i” care vorbesc despre ceea ce un părinte trebuie să facă atunci când copilul plânge rar se ocupă ÅŸi de sentimentele care se nasc la auzul plânsului unui copil. Mai rău, uneori vorbesc doar pentru a-l acuza de slăbiciune, pentru a-l critica, deoarece a încalcat una dintre liniile educative sau intervin pentru a-i impune impermeabilitate la emoÅ£iile care se nasc în el în momentul în care îÅŸi vede copilul lăsat pradă disperării. E posibil ca natura să fi greÅŸit într-atât încât să doteze copilul cu un comportament specific atât de greÅŸit, deranjant pentru el ÅŸi pentru cei care-i sunt aproape? Ce-i împinge pe aceÅŸti “experÅ£i” să descalifice acest mecanism atât de eficient pus la punct de milioane de ani de evoluÅ£ie?

Nu autarhiei emotive!

Plânsul copilului e un argument puternic care ne sensibilizează în profunzimea noastră deoarece ÅŸi noi am fost copii ÅŸi noi am plâns ÅŸi adeseori încă plângem. Plânsul e unul din semnalele cele mai dramatice cu care o fiinţă umană a fost dotat pentru a semnala un stadiu de necesitate. Deoarece suntem o specie socială, posedăm un instrument care naÅŸte în mod imediat ÅŸi intens o reacÅ£ie empatică faţă de cei similari nouă în căutarea unui ajutor. Foarte probabil, în condiÅ£ii naturale, fiinÅ£ele umane, adulÅ£ii ÅŸi copiii, au puÅ£ine motive pentru a plânge deoarece trăiesc în strâns contact unii cu alÅ£ii, iar dacă se naÅŸte o problemă aceasta se observă cu mult înainte ca o persoană să ajungă la o asemenea disperare care să-i provoace plânsul.

Dar ce se întamplă în societatea noastră? Societăţii noastre îi e frică de un adevăr simplu, acela că suntem dependenÅ£i emotiv unul de celălalt. În societatea noastră s-ar vrea ca fiecare să trăiască autonom din punct de vedere emotiv, fără a acuza nevoia de sprijin ÅŸi refugiu în braÅ£ele confortante ale celui de lângă noi. Este vorba despre un delir al omnipotenÅ£ei, dar această autarhie emotivă ne este propusă ÅŸi deseori impusă încă din primele momente de viaţă. Cererea de ajutor, confort ÅŸi atenÅ£ii a copilului este percepută ca o încercare a acestuia de a ne scoate din izolarea emoÅ£ională pe care am învaÅ£at fiecare dintre noi s-o căutam, s-o apăram. Astfel sunt educaÅ£i copiii să nu plângă, astfel copiii sunt învăţaÅ£i să înghită nodul pe care-l au în gât, astfel sunt învăţaÅ£i să se descurce singuri. Se induce copilului ruÅŸinea de propria sa “slăbiciune” (ÅŸi de ce ar trebui să fie o ruÅŸine?), ÅŸi astfel copilul învaţă să ascundă plânsul cu toate nevoile ce stau la baza acestuia. Åži totuÅŸi plânsul rămâne neascultat până când copilul renunţă să utilizeze acest instrument puternic înnăscut deoarece a devenit inutil. Atunci într-adevăr plânsul devine doar o descărcare fizică, un factor de stres în plus care e bine să fie evitat.

Să încercăm să reflectăm ÅŸi asupra faptului că noi suntem crescuÅ£i într-o astfel de societate, într-o astfel de ideologie pentru ca pe urmă să ne întrebăm de ce plânsul unui copil naÅŸte în noi o asemenea conturbare emotivă.

Într-un anumit plan este un fapt cu totul natural: noi răspundem simplu la un semnal de alarmă recurgând rapid la calmarea plânsului. Åži nu pentru a înabuÅŸi plânsul, ci pentru a îndeparta cât mai curând posibil motivul disconfortului, angoasa pe care plânsul îl semnalează. Atât doar ca societatea în care trăim consideră plânsul un comportament negativ ÅŸi deci plânsul copilului nostru în ochii societăţii e un semn care indică faptul că am greÅŸit ca părinÅ£i în a obÅ£ine un individ “matur” ÅŸi “autonom”. Sau ne-a convins că între părinÅ£i ÅŸi copii e totul o chestiune legată de putere ÅŸi atunci copilul care plânge nu mai e o fiinţă care cere ajutorul nostru în virtutea slăbiciunii ÅŸi dependenÅ£ei sale faţă de noi, ci micul despot care vrea să “comande” sau “manipuleze”. Aceste prejudecăţi se repetă constant încât am încetat de multe ori să le mai vedem absurditatea.

Åži ce se întamplă pe urmă dacă noi înÅŸine atunci când am fost la rândul nostru copii am fost condiÅ£ionaÅ£i în a nu da credit plânsului nostru? Am îngropat totul ÅŸi iată că plânsul copilului nostru readuce în noi dureri înăbuÅŸite, exploziile noastre de ură reprimate. Ne simÅ£im angoasaÅ£i, nervoÅŸi peste masură, dar cineva sau ceva ne-a învăţat că a plânge nu funcÅ£ionează, ne-a convins că a plânge e lipsit de orice bun simÅ£, ne-a făcut să uităm că în spatele oricărui plâns e un motiv, o nevoie. Åži atunci iată de ce simÅ£im că mai întâi ÅŸi mai întâi să facem să înceteze acel plâns. Åži astfel ne angajăm în găsirea diferitelor strategii pentru a-i distrage atenÅ£ia în orice manieră copilului. Pe urmă există un alt nivel, care nu se vrea egoist, dar care poată să devină dat fiindcă tot ceea ce ne-a fost indus în credinÅ£ele noastre e că trebuie să se descurce singur ÅŸi că ajutorul reciproc e periculos, putând să creeze dependenÅ£e. Åži tocmai pentru că la nivel inconÅŸtient recunoaÅŸtem plânsul pentru ceea ce este, ca fiind o cerere de ajutor a celui care are nevoie de noi, plâns care ne induce o stare de anxietate ÅŸi pe care am dori să nu-l mai auzim niciodată. Ideea că cineva depinde atât de mult de noi pentru satisfacerea bunăstării sale e angosantă, e o imensă responsabilitate ÅŸi apare percepută în societatea noastră ca o imensă piedică în loc de a fi percepută ca element de forţă la nivel de grup.

În fine, e un bine sau nu să permiÅ£i plânsul eliberator?

Pentru a răspunde acestei întrebări e necesar să ne interogăm atunci când intervenim răspunzând plânsului copilului de ce răspundem acestui plâns, care fiind obiectivele noastre. Adică, e cel de a merge în întâmpinarea satisfacerii nevoii pe care plânsul o exprimă sau a merge în întâmpinarea nevoii noastre de a nu ne simÅ£i distruÅŸi de efectul devastator ÅŸi ameninţător pe care plânsul copilului îl are în noi? Copiii, în general, semnalizează destul de clar nevoile lor. A-i alăpta sau a-i lua în braÅ£e de foarte multe ori e suficient pentru a-i mulÅ£umi ÅŸi atunci de ce sa le spui parinÅ£ilor să n-o facă, de ce să-i induci pe părinÅ£i într-o confuzie spunându-le că mai întâi e necesar să înÅ£eleagă motivul plânsului copilului pentru ca ulterior să răspundă? Dacă mama oferă sânul copilului sau braÅ£ele sale ÅŸi copilul nu le vrea atunci e foarte probabil că pruncul are nevoie să se descarce ÅŸi o face într-o manieră cât se poate de transparentă. Ca de obicei, indicaÅ£iile sunt complicate doar atunci când devin reguli abstracte, dar în concretul cotidianului nostru mamele, în general, ÅŸtiu foarte bine să se adapteze alăptând copilul, îmbrăţisându-l sau respectând pur ÅŸi simplu furia sa stându-i simplu alături, iar acesta este mult diferit de a vrea să se înceteze plânsul distrăgând copilului atenÅ£ia. A distrage atenÅ£ia (propunând ceva complet străin situaÅ£iei) înseamnă a nega, dar a oferi sânul, braÅ£ele, inima nu este negare, ci consolare ÅŸi nu e nimic greÅŸit în această abordare.

Cred că descărcările emotive prin plâns sunt un mod sănătos de restabilire a echilibrului creat de o precedentă situaÅ£ie patologică. Noi, adulÅ£i care am reprimat plânsul, avem uneori nevoia să ne descărcăm, exteriorizând ce a fost blocat pentru foarte mult timp. Iar în procesul deblocării o persoană poate chiar să se exprime prin plâns (dar acesta nefiind unicul mod). Dacă copilul a avut o naÅŸtere traumatică, o mare frustrare sau este suferind în timp ce noi nu putem să facem nimic (se întamplă, trebuie să ne resemnăm realizând că nu suntem omnipotenÅ£i!) ÅŸi trebuie să se descarce o va face de bunăvoie plângand în braÅ£ele mamei ÅŸi e natural că noi simÅ£im în cazul acestor episoade de plâns inconsolabile că lucrurile merg înspre bine, că ceea ce se întamplă nu este indicatorul că ar fi ceva greÅŸit în noi sau în copilul nostru. Deci să nu raÅ£ionalizăm aceste situaÅ£ii proiectând diferite consecinÅ£e consacrate ca mituri ale "pervertirii" copilului ale acestui gest simplu, firesc, ci să facem ceea ce instinctul ÅŸi inima ne-o cer, să îl luăm în braÅ£e, să îl punem la sân, iar el se va abandona fericit în braÅ£ele noastre. Iar fericirea, poate e necesar să aducem aminte, nu a facut rău nimănui niciodată.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului