Carl Rogers - Esenţa naturii umane şi a transformării acesteia*

Autoare: Andreina Balog

"Fiecare organism e animat de o dorinţa intrisecă de a-şi dezvolta toate potenţialităţile în aşa fel încât să ducă la conservarea şi creşterea sa ca individ." (Rogers şi Kinget, 1965).

Potrivit viziunii asupra naturii umane pe care Carl Rogers o are, omul e, înainte de toate, un organism care nu poate fi privit în afara psihicului său şi însumează corp, emoţii şi spirit, având o natură pozitivă şi demnă de încredere. Fiinţa umană are în ea însăşi o forţă, o energie direcţionată în dezvoltarea capacităţilor utile propriei sale întreţineri, autoreglării şi autorealizării.

Rogers numeşte această energie interioară "tendinţă actualizantă", care nu numai că este impuls vital înnăscut în toate organismele vii, ci e şi fundamentul motivaţiilor, scânteia din care ia naştere însăşi evoluţia omului, a speciilor, a naturii.

Fiinţele umane, afirmă Rogers, în afară pontenţialităţii naturale de a-şi dezvolta propriile capacităţi, au capacitatea de a se cunoaşte şi de a se înţelege şi sunt cei mai buni specialişti pentru ei însişi.

Dacă e adevărat că în fiecare organism există acea energie interioară, forţă vitală, tendinţa actualizantă care să-i dea un impuls în a-l menţine, a-l îmbogăţi ca fiinţă în toată complexitatea ei, în a-l reproduce, atunci de ce ne este atât de greu să acceptăm această realitate sau să urmăm cu încredere această tendinţă actualizantă? De ce ne regăsim în faţa atâtor comportamente autodistructive? De ce se creează forme patalogice ca depresia, care merg în direcţia opusă autorealizării?

Rogers explică acest fenomen în “Teoria dezvoltării personalităţii" potrivit căreia copilul este dotat cu un sistem înnăscut de motivaţie, tendinţă actualizantă, cu un sistem înnăscut de control care este procesul de evaluare a organismului. Aceste sisteme intercomunică menţinând organismul în măsură să asculte şi să satisfacă propriile necesităţi.

Copilul

  • percepe experienţa sa ca fiind realitate, deci pentru el experienţa sa e realitatea sa.
  • e în posesia unei tendinţe actualizante a organismului.
  • dă valoare pozitivă experienţelor pe care le consideră favorabile întreţinerii şi dezvoltării sale.
  • dă valoare negativă experienţelor care merg în direcţia opusă celor precedente.
  • caută să trăiască experienţele pe care le percepe ca fiind pozitive, evită experienţele pe care le percepe drept negative.

În primii ani de viaţă, copilul dezvoltă o nevoie de consideraţie pozitivă care acompaniază fiinţa umană pe tot parcursul vieţii sale. Această nevoie este bilaterală, copilul putând să o satisfacă pentru el însuşi (consideraţie pozitivă a înseşi persoanei respective) sau să şi-o satisfacă prin alte persoane având nevoie de alţii, şi tocmai la acest nivel de creştere, dezvoltare, se creează primele legături.

E atăt de puternic efectul satisfacerii nevoii de consideraţie pozitivă a individului încât acest individ va dezvolta un întreg sistem pentru a ajunge la o asemenea satisfacţie, stimulând prin propriul compartament reacţiile, răspunsul din partea altora care să dea o satisfacere nevoii de consideraţie pozitivă. Acest comportament poate să-l determine pe copil să dea o mai mare relevanţă factorilor externi decât celor interni.

Exemplul cel mai comun e nevoia copilului de a fi acceptat de către părinţi.

Părinţii pot să dea copilului semnale afective prin care să evalueze însuşi comportamentul acestuia, pot să dea o conotaţie pozitivă doar unor modele comportamentale şi, în consecinţă, pot să răspundă printr-o atitudine de consideraţie pozitivă doar unor modele comportamentale.

În acelaşi timp pot da o conotaţie negativă altor modele comportamentale şi să nu răspundă printr-o consideraţie pozitivă, cu toate că acele modele comportamentale nu sunt altceva decât exprimarea unei nevoi a copilului. Drept consecinţă, copilul va avea tendinţa să repete, să fixeze acele modele comportamentale acceptate pozitiv şi să le reprime pe cele acceptate negativ. Progresiv, va fi reprimată şi nevoia ca în timp să nu fie recunoscută de Eul individului.

În acest punct, organismul, individul continuă să crească, dar dezvoltând în interiorul său elemente de deviaţie: apărarea. Intervine un fel de adaptare a individului la ambient, care-i permite acestuia să supravieţuiască, dar nu-i permite să se exprime în totală libertate pe el însuşi.

Utilizând o metaforă, am putea spune că fiinţa umană are la dispoziţie aceleaşi posibilităţi pe care le are o sămânţă pentru a deveni copac. Un bonsai are într-adevăr forma, asemănarea unui copac, dar dimensiunile sale sunt cu mult reduse, având nevoie doar de un vas mic, putând să stea chiar şi în spaţii închise. I se taie rădăcinile şi ramurile, dar nu pentru a se dezvolta în mod firesc cum ar face-o în natură, îi este dată o formă plăcută şi armonică, dar directă, gândită de altcineva, nu de planta însăşi.

Cu căt procesul de negaţie a propriilor nevoi e mai marcant, cu atât influenţele externe tind să blocheze dezvoltarea naturală a organismului, cu cât organismul însuşi tinde să interiorizeze codurile externe, cu atât ne vom găsi în faţă unor sisteme patologice - nevroze, psihoze ăn formele cele mai variate de expresie.

Cum e posibil deci ca după o asemenea deviaţie a dezvoltării să se facilitaze parcursul evolutiv natural al persoanei?

Rogers oferă unele răspunsuri în "Teoria terapiei". Obiectivul terapiei e acela de a face ca individul să funcţioneze în manieră optimă.

Un individ funcţionează optim când:

  • găseşte consideraţie pozitivă necondiţionată din partea figurilor de referinţă semnificative (părinţi)
  • dezvoltă o consideraţie pozitivă faţă de el însuşi
  • e deschis propriei sale experienţe, nu manifestă comportamente de apărare, deci experienţele sale sunt accesibile conştiinţei sale
  • persoana se percepe că fiind punct central în experienţa sa
  • procesul de evaluare e continuu şi nu este subordonat condiţiilor externe
  • se bazează pe propria experienţă şi datele experienţei sale sunt accesibile conştiinţei sale.

"Persoana care funcţionează deplin este o persoană într-un continuu stadiu fluid, are o personalitate mutabilă constantă, nu-i sunt previzibile comportamente specifice. Singura previziune care se poate face referitor la persoana aflată într-un continuu stadiu fluid e că manifestă în orice ocazie un grad de adaptare creativ perfect şi se va implica într-un permanent proces de autoactualizare."

Cum e posibil să ajungi într-o condiţie "ideală"?

Utilizănd instrumentele care facilitează un proces de schimbare. Sunt trei condiţii necesare şi suficiente: acceptarea pozitivă necondiţionată, empatia şi congruenţa.

Prima condiţie e congruenţa, e cea care are vizează autenticitatea şi realitatea, e capacitatea de a se exprima pe sine în diferite ocazii fără a fi lipsit de respect faţă de altul. Al doilea aspect important e crearea unui climat adaptat modificării şi acceptării sau condiţionării pozitive, sau stimă şi acceptare necondiţionată. Al treilea aspect e o înţelegere empatică care se referă la capacitatea de a percepe cu precizie sentimentele şi diversele semnificaţii ale experienţei personale ale altuia şi posibilitatea de a comunica această înţelegere.

Blocajul evolutiv se instaurează cănd copilului îi este impus un stil de găndire, o modalitate de a fi rigidă, care nu îi aparţine. Un blocaj evolutiv nu se instaurează când copilului i se va da o educaţie corectă, motivată relaţional şi când îi vor fi ascultate sentimentele.

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  6 afisari în luna aceasta
  18 afisari în luna trecuta
  2812 afisari din 17.01.2008.