attachmentparenting.ro

Să pornim de la educaţie, de la etimologia cuvântului educaţie, care înseamnă „a aduce în afară”. Nu poţi aduce în afară decât ceva care există, nu poţi aduce în afară ceva inexistent fiinţei umane.

Înainte de toate, trebuie să ne interogăm noi înşine: care este natura fiinţei umane şi, implicit, a puiului de om?

Am pornit de la premisa că fiecare individ e, înainte de toate, un organism care nu poate fi privit în afara psihicului său şi însumează corp, emoţii şi spirit, având o natură pozitivă şi demnă de încredere. Fiinţa umană are în ea însăşi o forţă, o energie direcţionată spre dezvoltarea capacităţilor utile propriei sale întreţineri, autoreglării şi autorealizării (Rogers). Deci menirea părinţilor e aceea de a-i favoriza copilului procesul de aducere în afară a potenţialului său, pentru a-l ajuta să dea sens umanităţii sale. Din această perspectivă, nu trebuie intervenit în educaţia sa pentru a corecta, ci pentru a-l ghida, de-a lungul procesului prin care omul se naşte pe sine, să păstreze o bunăstare, un echilibru cu el însuşi şi cu mediul, dându-i în permanenţă posibilitatea de a fi acompaniat de bucuria de a trăi ...

Fixarea de scopuri precum îl voi face medic sau va cânta la pian ar trebui eliminate, căci scopul este să încercăm să individualizăm metodele potrivite pentru a-i favoriza creşterea, maturizarea, ajutându-l să devină o fiinţă echilibrată, cu respect faţă de sine, capabilă în permanenţă să-şi actualizeze tendinţa; nu trebuie nicidecum să-i trasăm noi parcursul existenţial sau profesional. Au însă toate astea legătură cu educaţia încă din faşă, cu somnul, cu ţinutul sau neţinutul în braţe, cu alimentaţia adecvată?

Ce este attachment parenting? Printr-o traducere simplistă se poate înţelege că vorbim despre nişte părinţi hiperprotectivi, care îşi sufocă pruncii printr-o atenţie exagerată, nelăsându-le acestora spaţiul, posibilitatea de a învăţa să fie independenţi.

În realitate, attachment parenting nu face altceva decât să ratifice una dintre legile naturii: puii au nevoie de prezenţa constantă, de iubirea părinţilor, iar aceştia simt în mod instinctiv dorinţa de a le sta puilor aproape, de a răspunde prompt necesităţilor lor.

Paul Klein susţine că, dacă e adevărat că descindem din mii de generaţii de vânători-culegători, câteva sute de generaţii de agricultori şi câteva zeci de generaţii în era industrială, atunci specia umană a evoluat psihic şi fizic îndeosebi în perioada epocii de piatră. Chiar dacă o perioadă de 10.000 de ani pare una îndelungată, nu este decât un moment în întregul proces de evoluţie umană. Ceea ce suntem astăzi este rezultatul unei selecţii naturale care a avut loc în perioada în care oamenii erau încă în stadiul de culegători, vânători. Fiecare nou-născut vine pe lume pregătit pentru contextul epocii de piatră; din această perspectivă, e interesant să ştim cum este programat să se nască puiul de om, de cât timp există cărucioare, scăunele, pătuţuri menite să îndepărteze puiul de mamă, şi dacă această perioadă de timp i-a dat şansa puiului de om modern să se adapteze noilor conjuncturi (care, din fericire, se pare că au fost adaptate doar în lumea occidentală, restul populaţiilor pământului continuând să-şi ţină puii aproape de corpul mamei).

Attachment parenting este un concept simplu, evident din punctul de vedere biologic al fiecărui mecanism de supravieţuire a speciei şi totuşi unul foarte îndepărtat de mentalitatea societăţii noastre. În foarte multe situaţii când părinţii aleg să adopte calea cea mai armonioasă în raport cu necesităţile fiilor lor, se trezesc în situaţia de a fi "crizaţi"sau catalogaţi ca fiind "crizaţi". Aceşti părinţi, în majoritatea cazurilor, apar excesiv de protectori în raport cu propriii copii, disperaţi, incapabili să distingă între satisfacerea propriei nevoi de a răspunde chiar şi falselor nevoi ale copiilor şi satisfacerea unor nevoi reale şi imperioase ale acestora.

Întregi generaţii crescute în ultima sută de ani au crescut în baza unor teorii şi practici în care se încuraja plânsul (văzut adesea ca binefăcător), respectarea programului de somn şi mese, dormitul solitar, neluatul în braţe - practici absolut lipsite de sens din punct de vedere biologic şi mai ales emoţional.

Pentru a înţelege mai bine attachment parenting e nevoie să cunoaştem şi această cultură a desprinderii precoce, fiindcă, din nefericire, trăim într-o cultură a despărţirii, de rupere prematură în suferinţă, de lipsă de empatie faţă de durerea nedisimulată a copilului .

Ce propun canoanele societăţii noastre referitor la educaţie? Societatea teoretizează şi apreciază despărţirea, separarea. La originea acestei practici stă, pe de o parte, aspiraţia spre un model uman bazat pe autodisciplină, iar de cealaltă parte lipsa noastră de încredere faţă de toate manifestările umane care se sustrag controlului nostru.

Tendinţa de a controla merge mână în mână cu tendinţa de a fi controlaţi: adulţii crescuţi în acestă filosofie educaţională sunt mult mai predispuşi la a se conforma normelor dictate de societate, de a accepta tacit, fără revoltă, definiţii ale realităţii impuse de cei care sunt în poziţie de autoritate; aceşti adulţi se simţ ameninţaţi de comportamente "în afara normelor" şi simt nevoia de a pune totul într-o schemă dată, care să le ofere siguranţă. Aceşti adulţi care au suferit copii fiind, vor acţiona contrar instinctului, şi odată ajunşi adulţi vor nega suferinţa trăită, reafirmând necesitatea metodelor coercitive, perpetuând acest model educativ pe care l-au simţit de foarte multe ori în copilărie ca fiind eronat, nenatural.

Abordarea rolului genitorial se desprinde din acestă cultură a separării şi se bazează pe o serie de premise negative. Atunci când gândesc ceea ce e bine sau rău pentru copilul lor, părinţii se bazează rareori pe propriile percepţii şi intuiţii, pe observarea atentă a copilului, ci mai degrabă pe norme exterioare familiei, un sistem de norme care vor fi aplicate rigid, fără variaţii şi excepţii, fără situaţii adaptative, cu un accent deosebit pe repetare ca mod de fixare a unui comportament acceptat, dorit de către părinţi.

Alte idei preconcepute sunt acelea că toţi copiii tind instinctiv să facă greşeli, sunt răi şi sălbatici în mod natural, nevoile unui nou-născut sunt capricii, comportamentul său îi este periculos lui însuşi, fiind deci respins de societate. A creşte un copil în această viziune înseamnă a obstacula, a devia, a corecta tipuri comportamentale spontane până în momentul în care copilul se adaptează unui stil şi unor obişnuinţe considerate normale. E o metodă pedagogică liniară, un parcurs în sens unic, de la adult la copil.

Acest parcurs este definit de către unii psihologi şi pediatri drept regularizarea copilului, dar adevărul crud e că vorbim de fapt despre o modalitate de condiţionare dură, de modelare a copilului pentru a fi conform normelor societăţii.

Există norme ale societăţii general acceptate?

Cu siguranţă, iar una dintre aceste norme duce şi la stabilirea nivelurilor de trai. Ce s-ar putea înscrie în normă atunci când vrem să stabilim un nivel de trai minim general acceptat de societatea industrială?

Alegerea unui produs ar putea reprezenta un exemplu în acest sens. Adică începem să alegem, să ne hotărâm între un telefon marca Samsung şi un altul Nokia, să alegem între o fustă roşie creată de un designer celebru sau o alta albă, a altui designer, între o varză şi o alta.

Şi suntem mulţumiţi, satisfăcuţi că putem alege, că ne-am exercitat şi continuăm să exercităm un drept democratic, acela de a fi diferiţi.

Dar oare ne exercităm noi acest drept? Unii vor fi convinşi că da, pentru că nu i-a impiedicat nimeni să-şi cumpere ultimul GPS pentru maşină, cu toate că după 2 luni de la achiziţionarea mult visatului obiect ştiu să-i folosesca numai 2, 3 funcţii, descurcându-se în continuare mai bine cu o hartă stradală. Da, dar pentru ei a fost o necesitate. Şi-au dorit mult acest telefon, această fustă etc .

Reîntorcându-ne la regularizarea copilului şi implicit a adultului în devenire, proces care se referă la acea muncă de condiţionare dură (e dificil să modelezi adevărata natură a omului pentru a se conforma normelor societăţii, pentru a-şi putea exercita mai târziu dreptul de-a fi diferit, pentru a putea alege între un telefon roşu sau un altul bleu), putem înţelege de aici şi multitudinea subiectelor de tipul “Ce să mă mai fac cu el, nu vrea să ...” (se poate alcătui o listă infinită de acţiuni pe care un copil va refuza să le facă, dar mama, beneficiind şi de suportul altor mame aflate în aceaşi situaţie şi de sprijinul aşa-zişilor specialişti, psihologi de serviciu, va găsi soluţia pentru a nu se pune într-o situaţie ridicolă atunci când copilul se află într-o situaţia de criză. Şi astfel apar regulile de comportament (pentru a evita situaţiile jenante în ochii celorlalţi) atât în casă cât şi pe stradă. Este însă posibilă impunerea unor reguli de comportament atunci când vorbim despre fiinţe abia aflate la începutul procesului de creştere?

Cât de importante sunt regulile?

Diverse articole şi cărţi predică ideea că un părinte trebuie să fie constant, că o regulă, odată creată, trebuie aplicată constant, indiferent de circumstanţe, pentru a o fixa, pentru a nu crea confuzie în mintea copilului.

Problema apare în momentul în care mă interoghez în legătură cu constanţa mea ca părinte în a aplica această regulă. Regulile se stabilesc iniţial pentru că pruncul a trecut peste un anumit prag de toleranţă, dar dacă în situaţia similară (a doua zi să presupunem) gradul nostru de toleranţă e ceva mai mare (pentru că, de exemplu, suntem vulnerabili, sensibili la primăvara instalată afară, dar regula fusese stabilită într-un moment deprimant, de iarnă prelungită)? Ce facem? Adoptăm o atitudine rigidă, care nu ne oglindeşte fidel starea de spirit, atitudinea faţă de acţiunea respectivă, faţă de copil? Devenim falşi?

Cred că această dilemă încetează să mai fie o problemă atunci când acceptăm că regulile pot să fie mai mult său mai puţin flexibile, adaptabile diferitelor situaţii. S-ar putea spune că e o condiţie pentru a conserva armonia în familie. A fi fluctuant în privinţa regulilor nu are nimic de a face cu capacitatea copilului de a o percepe o regulă ca atare adaptabilă contextului.

Behavioriştii şi specialiştii în comportamentul infantil par să fi ignorat total această situaţie, lăsând în afara discursului problema unei posibile adaptarări în funcţie de situaţie.

Fiinţele umane nu învaţă prin repetiţie şi pedepse, aşa cum vor să lase să se creadă behavioriştii, ci prin intermediul medierii pe care o realizează cel care acompaniază copilul în parcursul descoperirii lumii. Acesta e un fapt observat în cadrul celor mai recente studii utilizând tehnica neuroimaginilor pentru "a vedea" în creierul celui care gândeşte.

Când copilul este pus în faţa unui obiect nou, a unei situaţii noi, el nu priveşte obiectul, nu studiază situaţia, ci îşi priveşte mama (figura de referinţă), care la rândul ei priveşte, studiază acea situaţie. Copilul îşi reglează propriile reacţii în funcţie de recţiile mamei cu privire la acel obiect ori situaţie.

Copilul sintetizează reacţiile adultului cu privire la elementele mediului exterior, asimilând treptat experienţa. Copiii autişti au tocmai această disfuncţie, nu reuşesc să înveţe prin intermediul persoanei aflate în imediata lor vecinătate.

Cu cât sunt mai naturale şi conectate cu adevărat la realele nevoi ale mamei, tatălui, familiei în complexul său, cu atât sunt regulile mai uşoare de însuşit pentru copil. În cazul unor reguli rigide, imuabile, copilul şi le va însuşi, va fi capabil să devină ascultător, dar niciodată capabil să transfere regulile în situaţii similare, să le amplifice contextul, să înţeleagă că este necesară o derogare de la regulă atunci când situaţia o impune; aceste reguli pot fi chiar distructive în timp.

Ideologia care susţine această abordare a creşterii şi educării unui copil se exprimă printr-o serie de afirmaţii categorice pe care părinţii, mamele în particular, le aud repetate din diferite surse mai mult său mai puţin demne de încredere:

copilul are nevoie să fie obişnuit, să i se regularizeze funcţiile fiziologice (a mânca, a dormi, a elimina);
copilul nu ştie de ce are nevoie cu adevărat pentru a-şi menţine bunăstarea fizică şi mentală, motiv pentru care va fi învăţat să suporte o stare de non-satisfacere a realelor sale nevoi; acest copil va fi “ajutat” să accepte îngrijirile fizice şi fiziologice care-l vor determina să crească sănătos şi fericit;
copilul tinde să opună rezistenţă fiecărei etape de creştere (a mânca, a sta singur, a-şi însuşi noţiuni) şi deci este indicată exercitarea unei presiuni asupra acestuia pentru a-l determina să progreseze; copilul devine matur, autonom, pentru că este constrâns să o facă;
lumea e periculoasă şi dificilă, viaţa e o continuă luptă pentru existenţă, deci copilul trebuie implicat în această luptă, altfel nu vă învăţa să se apere, să se protejeze în faţa vicisitudinilor;
copilul trebuie să înţeleagă, din păcate, un lucru dureros: cine nu suferă nu creşte.

Ce este adevărat din toate aceste asumpţii? Dacă trecem la o analiză profundă a acestor premise, realizăm că absolut nimic din cele expuse nu este adevărat. În culturile în care copiii sunt trataţi drept ceea ce sunt - fiinţe dependente de adulţi, care au nevoie de prezenţa constantă şi afectuoasă a adulţilor, de îngrijirile pline de devoţiune ale acestora, fiinţe care sunt tratate cu tandreţe şi într-un profund respect faţă de ritmurile lor naturale, adulţii rezultaţi sunt cel puţin la fel de maturi şi autonomi, dacă nu mai maturi şi autonomi, faţă de populaţiile în care se teoretizează aplicarea cu stricteţe a regulilor fixe. Modelul genitorial bazat pe o separare precoce a nou-născutului de mamă, alăptarea după program, înţărcarea precoce (săptămâni, luni, în loc de ani), dormitul în pătuţuri şi în camere separate, ignorarea plânsului copilului şi a nevoii sale imperioase de contact fizic în afara unor orarii prestabilite (la ora mesei, în momentul schimbării scutecului, în momentul băiţei, al masajului, în caz de boală) constituie un model genitorial specific doar unor ţări industrializate. Acest model parental este relativ recent în istoria umanităţii. Atunci de unde provin toate aceste teorii de regularizare a nou-născutului, de unde prind forţa de a se declara legitime, utile?

La sfârşitul secolului al XIX-lea (în mod particular în Europa continentală, datorită pedagogului Schroeber, iar în Statele Unite datorită pediatrului H. Holt) s-a născut în rândul medicilor şi a puericultorilor ideea că excesivele îngrijiri acordate copilului sunt inutile şi periculoase, că toate aceste îngrijiri ar induce o stare de slăbiciune care ar “fura” din forţa de caracter a copilului, încurajându-l în a-şi păstra anumite slăbiciuni dificil de îndepărtat ulterior. Aceste idei au fost o dată în plus fixate de o altă teorie care s-a născut la începutul secolului al XIX-lea: behaviorismul sau teoria comportamentală. Behevioriştii au adoptat-o ca punct de plecare în educaţie, propunând modelul mecanic al individului, văzut ca o cutie neagră în care este indus un stimul pentru a naşte un răspuns. Deoarece doar comportamentul e direct observabil, ceea ce nu putea fi observat în mod obiectiv - dorinţele, sentimentele - nu constituiau obiect de interes, nu existau în mod substanţial. Potrivit acestei teorii, un stimul de un anumit tip, repetat sistematic, duce la o obişnuinţă numită reflex condiţionat. Dozând cu măiestrie artistică stimulii plăcuţi şi neplăcuţi, comportamentaliştii considerau că orice comportament poate fi modelat în modul cel mai avantajos.

Pe baza acestor teorii au apărut metode pedagogice în care se sublinia nocivitatea luării în braţe a copilului când acesta plânge (încurajare pozitivă), deoarece acest lucru l-ar încuraja să plângă din nou. În aceeaşi perspectivă, se recomandă părinţilor cu căldură ca nou-născuţii să fie obişnuiţi cu situaţiile neplăcute, cum ar fi să stea singuri, să nu reclame prezenţa părinţilor, să rămână noaptea în camere întunecate etc.

Mass-media, care în general se face purtătoarea de cuvânt a culturii dominante, reafirmă aceste teorii comportamentaliste absolutizând în fraze tipice gen: “Psihologia a demonstrat că ...”, “Psihologii afirmă: ...” astfel încât toate acestea par teorii universal acceptate şi nu teorii care nu sunt altceva decât rezultatul unui curent de gândire particular. Trebuie să conştientizăm că nu există o singură teorie pedagogică, aşa cum nu există o singură şcoală psihologică. Există foarte multe şcoli şi teorii care abordează diferit educaţia, în cadrul fiecărui curent pedagogic există diverşi specialişti care pot propune teorii diverse referitoare la ceea ce înseamnă “a fi buni părinţi”.

Oricum, există numeroşi autori care au afirmat în mod explicit dreptul şi necesitatea ca mamele şi copiii să-şi rezerve propriile spaţii, timpul necesar amândurora. Doar gândindu-ne la Freud, autorul conceptului psihoanalitic referitor la frustrare ca stimul al dezvoltării personalităţii, constatăm că teoria sa este în mod constant adusă în faţă pentru a se legitima orice gen de constrângere, de lipsă de atenţie faţă de nevoile primare ale individului. Cu toate acestea, Freud nu a afirmat niciodată că frustrarea e singurul mod de creştere interioară, de maturizare, că procesul de creştere trebuie forţat. Alţi psihoanalişti ca Stern sau Winnicot vin cu o perspectivă nouă. Amândoi au individualizat importanţa raportului special care se stabileşte între mamă şi copilul său, cum acea legătură intimă stabilită între ei e perfectă pentru a satisface nevoile vitale ale amândurora. Amândoi au afirmat funcţia mamei de a media legătura dintre lumea exterioară şi universul interior al copilului.

Winnicot subliniază faptul că un copil are nevoie de timp pentru a se maturiza; la începutul vieţii copilului necesităţile, cererile acestuia sunt urgenţe, iar nou-născutul nu este în măsură să suporte (nici biologic, nici emotiv) întârzierea satisfacerii nevoilor; dacă ele nu sunt satisfăcute prompt, nou-născutul trăieşte o deznădejde, o teamă terifiantă, pierde controlul emoţiilor sale, al percepţiei realităţii, Eul său se dezintegrează şi poate trăi o panică adâncă. Repetarea acestei experienţe negative poate obstacula o structurare normală a Eului, lăsând psihicul copilului fragil, întârziindu-i adaptarea la realitate, determinându-l să-şi creeze un ataşament angoasant, deci implicit să-şi continue permanenţa lângă mamă. La polul opus stă ataşamentul securizant, cel care nu-i rezervă copilului temeri de neimaginat (una dintre cele mai mari temeri e cea de separare), ataşament care îi permite copilului să-şi construiasca un echilibru solid al Eului, ceea ce va pune bazele sănătăţii mintale.

O altă teorie psihologică este propusă de către Carl Rogers (1), unul dintre părinţii psihologiei umaniste. Abordarea rogersiană se situează la polul opus abordării behavioriste, persoana fiind respectată ca fiind individ unic, cu propria istorie, cu propriul parcurs, individul fiind considerant competent în tot ceea ce-l priveşte, capabil să-şi actualizeze tendinţa (să-şi dezvolte propriul potenţial).

Încercând o aprofundare a celor două teorii educaţionale observăm că sunt pe poziţii opuse, că suntem în faţa a două modele pedagogice diferite, dar şi în faţa a două perspective diferite asupra vieţii, asupra relaţiilor cu alţii, asupra raporturilor cu societatea. O cheie pentru a înţelege aceste două viziuni de viaţă opuse o dă un alt psiholog şi filosof , Erich Fromm (2). Într-una din cele mai cunoscute cărţi ale sale descrie cum pot să fie opuse cele două modalităţi existenţiale ale omului: a fi şi a avea (the being mode, the having mode). În modul “a fi” individul este concentrat asupra lui însuşi, asupra a ceea ce este, ceea ce-l defineşte în procesul dinamic de interacţiune cu mediul înconjurător, asupra a ceea ce-l determină să se maturizeze, să se formeze ca persoană conştientă de ea însăşi. În modul “a avea” individul se valorizează în funcţie de ceea ce posedă. Se verifică astfel fenomenul deteriorării psihicului individului, al transformării unor părţi din Sine în obiecte. Astfel, nu mai suntem trişti, bolnavi, îndrăgostiţi, ci avem o supărare, o depresie, o boală, o iubire. Aceste sentimente sunt identificate ca obiecte şi proiectate în afara Eului. Prin intermediul posesiunii tuturor acestor depresii, iubiri, bogăţii putem să controlăm acele părţi ale Eului care ne inoportunează. Pierderea tuturor aceste obiecte poate să-l facă vulnerabil pe individul care este în modalitate de “a avea”, poate să ducă la însăşi pierderea sensului identităţii, căci “cu cât posed mai puţin, cu atât exist mai puţin”. Obiectele, prin însăşi natura lor, se pot distruge, fura, pierde, ceea ce duce la un stadiu constant de vulnerabilitate. Pentru a face faţă marii temeri de a pierde se încearcă în permanenţă exercitarea unui control asupra acestora (că este vorba de obiecte, persoane sau procese) prin intermediul obstaculării, a regulilor, schemelor rigide, diverselor definiţii etc. Cu cât o persoană este mai mult în modalitatea “a avea”, riscă să-şi coboare standardele nivelului de trai (date de o societate de consum) atunci când este constrânsă să rămână acasă pentru a seconda, a-şi împlini rolul de mediator al copilului cu mediul exterior.Cu cât cineva este într-o mai mare măsură în modalitate de “a fi”, cu atât va percepe mai puţin, va trăi într-o mai mică măsură sentimente de frustrare interioară ori suferinţă legată de lipsa obiectelor în momentul în care va alege să secondeze copilul pe tot parcursul maturizării acestuia.

În baza acestei chei de înţelegere putem redefini modelul genitorial detaşat corelându-l modalităţii “a avea”, în vreme ce modelul attachment-ului e corelat modalităţii “a fi”; mai precis, putem să definim primul model drept modelul controlului, iar al doilea model - modelul empatic.

Modelul genitorial specific controlului vs. Modelul genitorial specific empatiei
acordă importanţă standardului normalităţii	acordă importanţă unei abordări individualizate
rigiditate dată de schemele de referinţă	flexibilitate bazată pe context
criterii heterocentrale menite să delege	criterii autocentrale şi de autoregularizare
intervenţii pedagogice de tip corector, coercitiv	intervenţii pedagogice bazate pe empatie
teoria tendinţei înspre eroare	teoria tendinţei actualizante

Şi totuşi, proastele obiceiuri?

Copiii care au primit răspunsuri pozitive în momentul în care au lansat necesităţi de natură biologică, emoţională sau de orice altă natură sunt capabili să abandoneze fără mari dificultăţi vechile obiceiuri. Tocmai pentru faptul că nu au experimentat niciodată temeri şi privări, devin autonomi, dornici de a se alătura restului familiei în obiceiurile sale cotidiene. E foarte posibil ca aceşti copii care au fost în contact permanent cu instinctele lor cele mai profunde şi care se aşteaptă la respect şi disponibilitate din partea societăţii vor suferi nu de puţine ori atunci când vor fi puşi în situaţii umilitoare, când vor fi ignoraţi, ridiculizaţi, constrânşi să îndeplinească diferite ordine.

Menirea unui părinte care a adoptat filosofia attachment parenting nu e să răspundă nevoilor imaginare pe care le atribuie copilului, ci doar nevoilor reale pe care acesta le reclamă. Aici însă se naşte întrebarea: care sunt nevoile copiilor? Faptul că un copil nu vrea să stea în scăunel la o vârsta fragedă e un moft sau reprezintă o reclamare imperioasă de satisfacere a unei nevoi?

Să pornim de la luatul în braţe, atât de condamnat în societatea noastră. Majoritatea consideră că dacă un nou-născut va fi luat în braţe la fiecare reclamare a acestei nevoi, acesta se alintă, se viciază, iar noi contribuim la a-l face să devină un capricios; e bine să înfrânăm încă din faşă aceste comportamente negative. Aceasta este mentalitatea comună referitoare la ţinutul în braţe.

Pentru a clarifica oarecum acest aspect, e bine să deosebim între viciu şi prost obicei.Viciul se referă la ceva dorit de noi, dar care ne poate provoca rău (ex. a fuma e un viciu), prostul obicei nu ajunge să fie atât de periculos ca viciul şi nici nu ajunge să creeze dependenţă.

Spre deosebire de adult, un nou-născut nu poate să-şi dorească ceva dăunător sănătăţii sale, deoarece existenţa sa e deocamdată condusă de instinct. La fel ca oricare alt mamifer, puiul de om poate să dorească doar de ce are nevoie: să mănânce când îi este foame şi nu când e în faţa unei vitrine cu covrigi, să iasă din casă când a obosit să privească în gol tavanul camerei, nu când limbile ceasului arată că e deja ora 5, adică ora stabilită pentru a ieşi la plimbare. Tocmai datorită faptului că universul interior al nou-născutului este controlat încă doar de instinct, micul pui de om nu poate să vadă lumea cu ochii noştri, ai părinţilor, nu este în poziţia de a înţelege când este oportun sau nu să ceară ceva; el îşi va manifesta o nevoie stringentă pentru el în momentul imediat individualizării acesteia (ex. nu va aştepta ca mama să-şi termine convorbirea la telefon sau duşul, ci va reclama imperios satisfacerea acelei necesităţi, sperând ca cineva să apară, să răspundă plânsului său, agitaţiei sale).

În concepţia teoriei comportamentaliste, se considera (şi încă se consideră) că un nou-născut nu are competenţe specifice pentru a-şi individualiza nevoile, în timp ce adulţii instruiţi de specialişti ştiau/ştiu când îi este foame copilului, când trebuie ţinut în braţe şi cât trebuie ţinut în braţe. Tot aceşti specialişti ştiau/ştiu şi de cât lapte are nevoie un copil şi de ce feluri de jucării ...

Începând cu anii 60 s-a descoperit că nou-născuţii, încă din primele zile, chiar nefiind capabili să-şi procure mâncarea în mod autonom, ştiu cu exactitate de ce au nevoie pentru a li se asigura supravieţuirea şi pentru a fi fericiţi, a continua să existe în bunăstare (stare care are o contribuţie covârşitoare în chiar construirea sistemului imunitar!). În timp, s-a ajuns la înţelegerea că a da credit necesităţilor nou-născutului nu poate să ducă decât la bunăstarea acestuia; a decide în locul lui poate să devină în schimb extrem de periculos, riscându-se chiar dezvoltarea armonioasă a nou-născutului în plan fizic, emoţional şi psihologic.

Psihologi atenţi precum Piaget au înţeles că în primele luni sugarii nu sunt capabili să se înţeleagă pe ei înşişi separaţi de lumea externă, ei şi lumea externă sunt una, sugarii îşi percep propriul corp împreună cu cel al mamei, ca entitate unică. În primele luni de viaţa, sugarul e incapabil să conştientizeze noţiunile de timp aşa cum le percepem noi, pentru el existând doar prezentul, nedistingînd între înainte şi după, neînţelegând că există raporturi de cauză şi efect, el reuşeşte doar să înţeleagă că există aici şi acum.

Atunci când un sugar manifestă o nevoie fizică sau mentală, creierul său pune în acţiune o serie de mecanisme menite să atragă atenţia adultului pentru a-i satisface nevoia şi pentru a restabili echilibrul psihofizic al bunăstării. Atunci noi, cele care reprezentăm pentru copil figura maternă, suntem extensia lui, suntem menite să fim prezenţe constante, prompte în a-i ajuta să trăiască într-o continuă bunăstare, pentru a-i face fericiţi. Trebuie să ne aducem aminte că un nou-născut, biologic vorbind, apare atunci când este capabil să trăiască autonom în afara uterului mamei sale, dar se va naşte în mod concret, real, doar atunci când va fi conştient de faptul că este pe lume. Până în acel moment va dori să fie luat în braţe, va vrea să fie alimentat la cerere, va vrea să i se satisfacă toate nevoile biologice şi emoţionale.

Şi auzim atât de des …

"Eu îi dau căldură sufletească, mângâieri, atingeri, îl iubesc şi fac totul pentru el" , iar în succesiunea discuţiei: "Eu l-am lăsat 5 minute să plângă, pentru că trebuie să înţeleagă că nu-i doar el, mai este soţul, mai sunt şi eu ..."

Să înţeleagă?! De ce instrumente, de ce mecanisme are nevoie un nou-născut pentru a înţelege? De raţiune, fireşte, căci în afara raţiunii nu se poate înţelege nici un concept. Dar este nou-născutul dotat cu raţiune? Nu suntem noi cele care nu raţionăm sau raţionăm greşit atunci când ne aşteptăm ca un nou-născut de numai câteva luni să înţeleagă că mama îi va răspunde peste 5 minute, când va fi liberă? Este însă sugarul capabil să înţeleagă acest “peste 5 minute”?

Şi totuşi, există copii care în timp au "înţeles" că mama nu vine, mama nu răspunde nevoilor lor, copii care adorm şi dorm singuri. De fapt, aceşti nou-născuti n-au înţeles nimic, s-au resemnat doar, li s-au creat condiţionări.

Surse:

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului