attachmentparenting.ro

Al patrulea rit de trecere: Dreptul la libertate

Ce se întâmplă: Tema acestui rit de trecere o reprezintă dezvoltarea "voinţei libere". Între doi şi patru ani, copilul încearcă să înveţe că poate fi separat de părinţii săi şi diferit de aceştia. El vrea să descopere că poate avea propria voinţă, propria minte, propriul trup, în timp ce păstrează un simţ al "bunăstării" interioare şi, cu toate acestea, să fie iubit de părinţii săi.

Atunci când i se poartă de grijă în etapele timpurii şi mai dependente, copilul începe să exploreze lumea mai mult, aventurându-se mai departe şi lipsindu-se de siguranţa prezenţei parentale pentru mai mult timp. Ca o extensie a faptului că nevoile de dependenţă au fost împlinite, copilul începe să-şi caute libertatea, în timp ce îşi afirmă propria identitate separată. Treptat, copilul învaţă limita potrivită şi sigură a autonomiei individuale şi libertatea lui de a simţi şi a dori altceva decât mama. Eforturile de diferenţiere sunt serioase, de aceea copilul are nevoie de susţinere sub forma permisiunii de a încerca, fiind totuşi primit cu căldură atunci când aleargă înapoi lângă părinţi. Părinţii acţionează ca o "temelie" sigură pentru copilul care explorează.

O afirmare viguroasă a individualităţii ia multe forme la vârsta aceasta: fuge departe, ţipă la părinţi să plece. Copilul găseşte acum o imensă plăcere în a spune "Nu!", şi va dori să guste puterea acestui cuvânt mereu şi mereu. Imensa frustrare provocată de lipsa de putere a copilăriei este deturnată pentru moment de bucuria de a fi în opoziţie. Acest experiment serveşte funcţiei critice de întărire a propriilor limite şi a identităţii diferite, care acum sunt definite prin opoziţie. Etalarea nou descoperitei puteri poate fi delicioasă; ocazional, copilul îşi va sfida părinţii doar pentru plăcerea de a simţi propria individualitate şi "neasemănare".

Baza oricărei voinţe individuale vine din respectul arătat, din anii timpurii, ritmului interior al copilului vizavi de funcţiile vitale, precum hrănitul, dormitul, eliminarea. Dacă aceste funcţii nu sunt excesiv controlate, un simţ puternic de autonomie va fi înrădăcinat într-o încredere sănătoasă în propriul trup şi în ritmurile biologice interioare. Din fericire, în ultimul timp, antrenamentul la toaletă este din ce în ce mai puţin un câmp de luptă, de când pediatrii şi psihologii au început să recomande o tranziţie mai târzie şi mai regulată către oliţă.

Fericirea este acum descoperită în libertate, mai degrabă decât în simbioză cu părinţii. Copilul a devenit mai robust, atât timp cât nevoile emoţionale şi psihologice ale primelor etape au fost fundamental împlinite. Aceasta îndreptăţeşte şi pregăteşte copilul să se împotrivească într-o oarecare măsură conflictului. Este de o importanţă covârşitoare să i se acorde dreptul de a-şi exprima dezamăgirile fără a fi zdrobit pentru că o face. Câtă vreme nu este pedepsit cu cruzime sau umilit, toleranţa lui faţă de dezacord devine mai puternică şi flexibilitatea lui se maturizează.

Experienţa dezvoltării optime: La această vârstă, copilului trebuie să i se permită un ritm propriu al incursiunilor, înainte şi înapoi, în independenţă. El are nevoie să i se dea dreptul auto-reglării şi astfel să-şi găsească propriile limite sigure oriunde sunt posibile. Provocarea pentru părinte se învârte în jurul importanţei limitelor sănătoase şi sigure şi a introducerii respectului pentru alţii, fără vinovăţie sau ruşine, pentru a nu zdrobi altfel spiritul copilului. Copilul ne cere să ne luăm rămas bun de la bebeluş şi să urăm bun venit copilului mic cu capacitatea de auto-reglare; el îşi doreşte cu hotărâre să facă propriile greşeli şi astfel să-şi dezvolte priceperea.

Trebuie să înţelegem că, deşi la vârsta aceasta copilul ne va sfida şi ni se va opune, are încă o profundă nevoie de siguranţă şi susţinere. Este important ca părintele să nu se lase prins într-o luptă pentru putere, să nu contribuie la bătălia voinţelor care evidenţiază "dreptatea" faţă de "comportamentul nepotrivit". Copiii au fost prea mult condamnaţi pentru emoţiile lor puternice manifestate la vârsta aceasta; au fost acuzaţi de tot felul de metode obraznice de "atragere a atenţiei" - de parcă nevoia lor pentru atenţie este o ofensă! S-a scris mult despre cum să învingi copilul isteric, prea puţin s-a spus în favoarea dreptului unui copil lipsit de putere de a-şi exprima furia. Copiii mici nu au nevoie de "îmblânzire" aşa cum susţinea Dr. Christopher Green (1986); ei au nevoie de empatia şi respectul nostru şi au nevoie să vadă respectul pe care îl avem pentru noi înşine. În schimb am putea, ca părinţi, să admirăm uimitorul potenţial emoţional al copiilor noştri, lucru care, pentru cei mai mulţi dintre noi, a fost îngropat. Atunci când copilul ne sfidează, opune rezistenţă şi protestează, trebuie să i se ofere spaţiul pentru a se manifesta astfel. Încrederea lui în sine depinde de a i se permite această putere. El nu are nevoie ca părintele să capituleze, ci are nevoie de puţină empatie şi disponibilitate, pentru că tot ce spune este: "respectă-mi libertatea de a alege".

Permisivitatea fără discernământ nu este o alternativă; un comportament prin care îşi face rău sieşi sau părintelui nu este bun pentru copil. Aceasta este vârsta când copiii încep să aibă nevoie să te cunoască prin limitele pe care le impui. Dacă poţi impune limite puternice fără violenţă şi fără abuz, aceasta oferă un exemplu extraordinar şi îi ajută să simtă tăria şi prezenţa ta. Fără limite interpersonale realiste nu le poţi părea "real" copiilor şi ei se simt pierduţi, confuzi şi uneori supăraţi. Te pot provoca, observându-ţi rezistenţa. În această perioadă abundă şansele ca ei să dobândească relaţii sănătoase, prin noţiunea de limite interpersonale.

Atribute ale dezvoltării: Copilul învaţă acum mult despre plăcerea de a fi singur, de a hoinări şi explora lumea neînsoţit. De asemenea, învaţă că diferenţele şi distanţele sunt esenţiale pentru relaţiile sănătoase. Învăţând să opună rezistenţă şi să supravieţuiască dezacordurilor şi conflictelor, el învaţă că dragostea cuprinde şi include opoziţia. Copilul poate acum să înceapă să-şi articuleze frustrările şi dezamăgirile, funcţie ce va fi vitală pentru bunăstarea lui în viaţă. Acum sunt sădite seminţele capacităţii de "a-ţi căuta fericirea"; de a se auto-disciplina şi de a hotărî cu privire la sine, de a localiza şi de a se încrede în "autoritatea-interioară". Tot în această perioadă, copilul încearcă să abandoneze, uneori forţat, identificarea cu atitudinea şi stările emoţionale ale părinţilor. Acest proces de separare este esenţial, pentru ca mai târziu în viaţă el să nu se simtă peste măsură de responsabil pentru alţii.

Sarcina copilului acum, este de a-şi purta sentimentele interioare de plăcere, împlinire, satisfacţie, care înainte depindeau de mama, către o existenţă autonomă, care presupune să înceapă să înveţe să-şi făurească propria fericire.

Principala experienţă nefavorabilă: Copiii pot fi cel mai tare răniţi în această perioadă prin încercările noastre de a controla simţul de sine foarte expansiv al copilului şi mişcările lui către libertate şi stăpânire de sine. Când copilul începe să-şi manifeste independenţa, nu este neobişnuit sau nenatural ca părinţii să se simtă respinşi şi de aceea să reacţioneze posesiv. Dragostea părintească poate deveni sufocantă în perioada aceasta dacă suntem excesiv de protectori sau dacă îi acoperim cu atât de multe reguli, "ar trebui" şi "nu-uri", încât impulsurile naturale de a explora sunt înăbuşite şi inhibate. Este de preferat să creezi un mediu sigur şi să accepţi într-o anumită măsură haosul, mizeria, dezordinea şi lipsa de punctualitate. Exuberanţa şi libertatea copilului pălesc sub un regim parental de intervenţii obsesive sau exagerate, o preocupare excesivă pentru curăţenie, ordine, proprietate, "bune" maniere sau ascultare.

Declanşarea vinovăţiei este folosită ca o modalitate majoră de control. Această dinamică creează un copil care se constrânge pe sine într-un mod zdrobitor, pentru a nu-i "supăra pe mami şi pe tati". El face faţă situaţiei prin a deveni "plăcut", un "băiat bun", o "fată bună", deşi nutreşte resentimente.

Pe măsură ce limbajul copilului devine mai sofisticat, cuvintele sunt deseori folosite pentru a face copilul să se simtă vinovat. Etichetele folosite pentru a-l certa pot determina o rezonanţă puternică în mintea impresionabilă a copilului. Propria identitate se conturează în jurul lucrurilor pe care le aude despre sine, de aceea cuvintele folosite împotriva lui au un impact profund asupra comportamentului său şi a imaginii de sine. Cuvinte ca "rău", "obraznic", "greşit", toate lovesc în centrul imaginii de sine. Dualitatea recompenselor şi pedepselor sau admonestările de genul "băiat bun / fată bună" şi "băiat rău / fată rea", împart conştiinţa lui şi îl reduc la a căuta aprobarea. Cu cât copilul se orientează spre a primi recompense şi a evita pedepsele sau ruşinea, cu atât îşi abandonează propriul sine. Spiritul lui este zdrobit, supravieţuieşte prin a deveni supus şi maleabil şi prin a prezenta în afară imaginea unui "copil bun" care ascunde supărarea şi încăpăţânarea lui.

Repetarea mecanică prematură a lui "te rog" şi "mulţumesc" reflectă încercările copilului de a împlini aşteptările adultului sau de a face "lucrul potrivit". De aceea "bunele maniere" rareori vor avea alt sens pentru copilul mic care se "poartă frumos", decât acela de a satisface autoritatea. Când etichetele sociale sunt impuse la această vârstă, vor reuşi prea puţin să întipărească în copil adevărata empatie faţă de nevoile celorlalţi.

Funcţionarea emoţională şi convingerile fundamentale: Convingerile fundamentale care se nasc din experienţele pozitive, în această perioadă, sunt: am dreptul să fiu liber, să fiu autonom, să iau propriile decizii. Am dreptul să fiu insistent, să fiu diferit, să mă opun. Am dreptul să exprim cu putere cine sunt eu şi care sunt sentimentele mele. Am dreptul să fiu unic şi creativ. Am dreptul la spaţiu şi intimitate. Pot fi de acord cu mine chiar când alţii nu sunt.

Câteva dintre convingerile fundamentale care se nasc din experienţele negative, în această perioadă, includ: depinde de mine să am grijă de ceilalţi. Dacă cei apropiaţi mie mă rănesc este vina mea. Să fii liber înseamnă să fii singur. Să accepţi intimitatea înseamnă să cazi în capcană. În adâncul sufletului, sunt reprobabil. Sunt în siguranţă dacă respect convenienţele. Viaţa este o luptă la care trebuie să trudeşti. Dragostea înseamnă datorie, obligaţie. Viaţa este o serie de "ar trebui".

O ţintă majoră a acestui rit de trecere este stăpânirea deosebirilor, un ingredient esenţial pentru dezvoltarea unor relaţii mature. Dacă nu include separarea şi distanţa, intimitatea poate fi resimţită ca o constrângere. Când continuăm să fim responsabili în mod ne-necesar, sau împovăraţi de sentimentele celorlalţi, înseamnă că nu am acceptat deplin separarea noastră. În mod constant, afirmarea de sine sau a spune "nu" sunt urmate îndeaproape de sentimente de vinovăţie sau ruşine. Acest rit de trecere îl găseşte pe copil făcând eforturi să înveţe să-şi exprime cu putere sentimentele, să-şi afirme diferenţele, să renunţe la a mai fi cârcotaş.

Acum există şansa de a aşeza o bază sănătoasă a libertăţii de gândire, care se sprijină pe un răspuns lipsit de constrângere în faţa autorităţii. O tendinţă sinceră şi spontană de a fi atent faţă de ceilalţi este în contrast şi nu ar trebui confundată cu a fi un "băiat bun" sau o "fată bună". Aceştia din urmă sunt de obicei alimentaţi de sentimente profunde de vinovăţie şi ruşine, de teama de pedeapsă şi de o dorinţă puternică de aprobare.

Potenţiale manifestări ulterioare ale traumelor: Mulţi dintre noi ne trăim viaţa împovăraţi de "ar trebui" şi "nu ar trebui", iar relaţiile noastre sunt limitate de un sentiment al datoriei şi obligaţiei. Plăcerea şi spontaneitatea ne ocolesc în timp ce ne luptăm cu demonii interiori ai vinovăţiei şi ruşinii. Gemem sub povara grea a responsabilităţii impuse de noi înşine. O preocupare excesivă de a face "ceea ce trebuie" ne reduce mobilitatea, creativitatea şi dispoziţia de a ne asuma riscuri. Un mediu sufocant, culpabilizator şi punitiv în timpul celui de-al patrulea rit de trecere ne poate lăsa cu tendinţe către negativism, pesimism şi lipsa de încredere în sine. La muncă, vom fi sârguincioşi şi meticuloşi, ferindu-ne de dezaprobarea celorlalţi. Când ne temem peste măsură de "autoritate" trăim defensiv, de parcă ne-ar fi frică să nu "dăm de necazuri". Suferim de hipersensibilitate faţă de aşteptările celorlalţi. Auto-apărarea ia fie forma unei conformări excesive şi indiscutabile, fie a încăpăţânării. Când exuberanţa noastră a fost zdrobită, exuberanţa altora ne este inconfortabilă. Vătămările din al patrulea rit de trecere sunt vizibile în "victima" care geme şi se plânge în loc să-şi exprime supărarea în mod direct, care îşi menţine invidia şi este măcinată de resentimente şi răutate.

Al cincilea rit de trecere: Dreptul de a iubi

Ce se întâmplă: Între trei şi şase ani, accentul dezvoltării bio-psihologice se mută complet în jos, spre organele genitale, astfel încât copilul devine conştient de încărcătura sexuală infantilă prezentă în corpul său. Până în acest moment, nervii terminali din organele genitale nu au oferit prea multă conştienţă sau provocare. Pe măsură ce această funcţie conştientă îşi face apariţia, ea este experimentată de copil ca o parte integrală a fiinţei sale; organele sale genitale, inima sa şi capul său sunt una. Pentru copil, la vârsta aceasta există o preocupare crescândă de explorare a organelor sale genitale. El este încântat de sezatiile de plăcere profundă descoperite şi de felul în care acestea pot radia în restul corpului.

Copiii sunt îndrăgostiţi de părinţii lor în această etapă şi atunci când se întind să-i îmbrăţişeze pe cei dragi ai lor, ei aduc în îmbrăţişare energia lor sexuală infantilă. Contactul din dragoste cuprinde acum sinele fizic, întreg, conectat. Dorinţa sexuală a copilului pentru părinte nu trebuie să fie confundată cu sexualitatea adultă sau cu relaţia sexuală adultă; ea este doar energia senzuală a dragostei curgând prin întreg corpul copilului, pentru care afecţiunea a devenit şi fizică şi senzuală. Devenind conştient de diferenţa dintre sexe, el este copleşit de curiozitate faţă de natura propriei sexualităţi şi faţă de diferenţele dintre băieţi şi fete.

Experienţa dezvoltării optime: În mod ideal, părinţii nu sunt ruşinaţi şi nu se tem de energia sexuală a dragostei şi se bucură de o relaţie sexuală adultă împlinită şi activă. Aceste condiţii (destul de rare!) îi ajută pe părinţi să rămână deschişi, nepericuloşi şi iubitori în prezenţa sexualităţii vii a copiilor lor, fără a o cenzura sau a o refuza copilului. Mai mult, un părinte cu o sexualitate sănătoasă şi satisfăcătoare nu va răspunde sexualităţii crescânde a copilului printr-o senzualitate copleşitoare şi nepotrivită. Căldura oferită şi susţinerea lipsită de interferenţe îi dau copilului atât libertatea de a dezvolta bazele pentru o identitate sexuală adultă lipsită de ruşine, vinovăţie sau teamă, cât şi tendinţa de a respecta limitele sexuale proprii şi ale celorlalţi. Pe măsură ce descoperirea de sine dezlănţuie curiozitatea şi setea copilului de a înţelege, întrebările sale vor avea nevoie de răspunsuri directe, simple şi sincere.

Copiii sănătoşi vor începe, la vârsta aceasta, să-şi mângâie şi să-şi stimuleze organele genitale şi uneori să le etaleze în mod inocent. Dacă nu se intervine în nici un fel în masturbarea copilului, el învaţă într-un mod natural că este stăpânul propriului corp şi astfel nu va dezvolta atitudini denaturate faţă de sexualitate. În cele din urmă, este dreptul copilului de a explora şi a celebra abundenţa plăcerii oferite atât de generos de corpul său. Un copil este mai bine protejat de violare sau imixtiune dacă el are încredere în capacitatea sa de auto-reglare şi în intimitatea sa. Îi este de folos să înveţe că are dreptul să aştepte şi să revendice intimitatea: "corpul meu îmi aparţine şi eu hotărăsc ce se întâmplă cu el!"

Atribute ale dezvoltării: Etapa "genitală" a dezvoltării este precursoare pentru dragostea sexuală adultă; acum se pun bazele învăţării despre a iubi şi a fi iubit cu întreaga fiinţă, cu întregul trup. Copilul caută să deprindă şi să dezvolte bazele psihologice pentru dragostea fizică nestânjenită de ruşine sau de atitudini lipsite de respect. Dacă el înţelege bine funcţia plăcerii din corpul său, atunci va dezvolta o atitudine pozitivă şi echilibrată faţă de plăcere în general.

Principala experienţă nefavorabilă: Traumatizarea identităţii sexuale a copilului poate lua forma respingerii, condamnării sau abuzului. Culpabilizarea sau răspunsurile moralizatoare la explorarea sexuală crescândă a copilului pot da naştere unui temperament inhibat sau pot avea ca rezultat un comportament sexual rebel mai târziu în viaţă. Copilul se apără de judecata sau dezgustul părinţilor printr-o atitudine rigidă şi inflexibilă care protejează inima sa de blocajul faţă de sentimentele de îngăduinţă şi tandreţe. Atât obiecţiile directe privind sexualitatea sa cât şi jena sau disconfortul ne-exprimate, sunt resimţite de copil ca respingeri zdrobitoare ale sinelui său. Deoarece se teme de pedeapsă sau de retragerea afecţiunii părinteşti, copilul îşi învinovăţeşte sexualitatea ce se dezvoltă şi reacţionează prin suprimarea sau îndepărtarea acestei părţi a lui. Astfel începe separarea sexului de dragoste, a organelor genitale de inimă. Nevoia de dragoste şi de plăcere este sublimată şi înlocuită de o nevoie de a avea, redirecţionându-şi energiile, de acum înainte, către competiţie şi mari realizări.

În extrema cealaltă se află copilul a cărui sexualitate a fost exploatată sau abuzată. Unii copii suportă îmbrăţişări fizice sporite şi nepotrivite din partea adulţilor care, fără a realiza neapărat, recurg la ele pentru a satisface propriile nevoi fizice neîmplinite. Un procent alarmant de copii (studiile conservatoare vorbesc de 25%) sunt expuşi unei forme făţişe de molestare sexuală. Abuzul, prin oricare din aceste modalităţi, poate avea pentru copil o arie largă de efecte perturbatoare şi devastatoare pe termen lung.

Funcţionarea emoţională şi convingerile fundamentale: Convingerile fundamentale căpătate în urma experienţelor pozitive din această perioadă includ: Pot iubi cu întreaga mea fiinţă şi pot fi iubit pentru întreaga mea fiinţă. Viaţa este făcută să fie plăcută. Munca poate fi plăcută, interesantă şi satisfăcătoare. O parcurgere sănătoasă a acestei etape are ca rezultat o imagine de sine bazată pe propriul gen, întemeiată pe sexualitate. Sexul şi dragostea rămân unite, relaţia sexuală însemnând unire din dragoste şi abandon. Convingerile pe care încercăm să le dezvoltăm în această perioadă includ: un echilibru între muncă şi joacă, susţinut de o atitudine sănătoasă faţă de plăcere şi relaxare. Acceptarea eşecului cu graţie. Acceptarea tandreţii şi drăgălăşeniei. Flexibilitatea opiniilor, toleranţa, lipsa de rigiditate.

Unele dintre convingerile fundamentale care se nasc din experienţele negative includ: nu pot fi iubit, nu sunt destul de bun. Sunt păcătos. Dacă îmi accept sexualitatea deplin, sunt murdar sau condamnabil şi voi fi respins. Sau: "meritul meu constă în a satisface sexualitatea altora". "Sexul este doar plăcut, o descărcare distractivă a energiei, şi este separat de dragoste". "Sexul înseamnă a cuceri". "Sexul 'bun' înseamnă performanţă, 'abilităţi', şi puncte marcate". Sexul "potrivit" este definit de reguli "morale" stricte; lucruri precum masturbarea, sexul oral, homosexualitatea sunt "greşite", "perverse" sau "rele".

Competenţele emoţionale dobândite în această etapă includ: Limite puternice ale sexualităţii, ceea înseamnă capacitatea de a spune "nu": "nu" la solicitările sexuale nedorite, "nu" la aşteptările celorlalţi de "performanţe". Respectul faţă de limitele altora. Încredere în sine, ceea ce înseamnă că nici un sentiment nu forţează acordul pentru sex sau folosirea lui pentru acceptarea socială. Lipsa ruşinii faţă de trup. Conectarea la nevoile sexuale şi dispoziţia de a exprima aceste nevoi, într-o manieră potrivită şi respectuoasă. Încredere în sexualitate bazată pe a fi o persoană atrăgătoare, senzuală şi indispensabilă. Capacitate orgasmică deplină.

Potenţiale manifestări ulterioare ale traumelor: Aproape niciunul dintre noi nu a ieşit teafăr din această etapă a dezvoltării. Imensa bogăţie şi diversitate a comportamentului sexual uman este sufocată de ruşine, ignoranţă şi rigiditate. Credem că trăim într-o societate eliberată sexual, dar mult din ceea ce trece drept "libertate" este compulsivitate, exhibiţionism, sau bazat pe performanţe înalte ori "cuceriri". Compulsivitatea, promiscuitatea succesivă şi fundamentalismul rigid sunt două extreme, ambele reflectând moştenirea fie ea represivă sau abuzivă. Conflictele interioare şi tensiunile care înconjoară sexualitatea noastră ne împiedică în a experimenta întregul potenţial al plăcerii şi satisfacţiei. Corpul uman în întregul său este capabil de orgasm, şi cu toate acestea, pentru mulţi oameni pulsaţiile plăcerii orgasmice se reduc la organele genitale. Tensiunile corporale adânc ascunse care protejează împotriva traumelor din copilărie inhibă capacitatea noastră de a ne abandona deplin extazului unei eliberări orgasmice a întregului trup.

Când sexul şi dragostea sunt entităţi separate, sexul este redus la o funcţie eliberatoare lipsită de tandreţe sau intimitate. Pentru unii, sexul înseamnă să negocieze pentru companie, confort sau control, un mijloc de a-şi dovedi valoarea. Dimpotrivă, altora li se pare dificilă relaţia sexuală cu cei pe care îi iubesc.

Accentul exagerat pus pe aspect, trupuri subţiri, abdomene plate şi coapse fără grăsime reflectă erotismul nostru transferat: suntem mai entuziasmaţi de calităţi superficiale şi efemere decât de senzualitate, pasiune şi vitalitate. Plăcerea este privită cu suspiciune de societatea noastră represivă. În schimb, ne mândrim cu cât de "tare" ne putem strădui. Lipsa de echilibru în asumarea responsabilităţilor da naştere unei persoane de succes, dependentă de muncă şi compulsivă, căreia poezia jucăuşă a vieţii îi rămâne străină.

Concluzii

Pe măsură ce dezvoltarea psiho-emoţională continuă de-a lungul întregii vieţi, există învăţături suplimentare specifice etapelor şi provocări pe care le vom întâmpina, fiecare adăugând noi straturi personalităţii. Oricum, structurile psiho-emoţionale formate în timpul acestor prime cinci etape formează nucleul nostru emoţional şi prin urmare guvernează caracteristicile sau tiparele noastre relaţionale. Pentru a evita simplificarea exagerată sau determinismul rigid, unele precauţii sunt justificate în interpretarea efectelor pe care le au traumele din copilăria timpurie asupra personalităţii. Deşi majoritatea oamenilor poartă cu ei răni din copilărie, mulţi sunt capabili să compenseze, dezvoltând caracteristici şi abilităţi unice şi surprinzătoare. Este un paradox obişnuit ca darurile minunate să-şi aibă originea în traumele din copilărie. Însă ceea ce poate fi susţinut cu certitudine este că devierile semnificative de la împlinirea nevoilor emoţionale de bază ale copilului, specifice fiecărei etape, sunt întotdeauna dureroase şi uneori traumatizante pentru copil.

Manualele de instruire pentru părinţi vă spun mult despre "ce să faceţi când ..." sau "ce să faceţi dacă ...". Foarte rar vă învaţă cum să vă cultivaţi propriile capacităţi emotionle: puterea, stabilitatea, răbdarea şi deschiderea necesare pentru o prezenţă iubitoare faţă de copilul vostru. Cu siguranţă, educaţia, circumstanţele socio-economice şi susţinerea emoţională şi practică disponibilă sunt factori importanţi în a fi părinte. Însă istoria copilăriei proprii a fiecărui părinte, cu îmbinarea ei unică între deseori uitatele bucurii şi tristeţi, deţine cheia abilităţilor părinteşti ale fiecăruia. Pentru a deveni părinţi eficienţi este important să ne amintim cum ne-am simţit noi odinioară ca şi copii. Avem nevoie să restabilim contactul cu propria istorie emoţională, dacă vrem ca deciziile noastre ca părinţi să fie conduse de empatia care vede şi simte lumea din punctul de vedere al unui copil. Cât de des descoperă părinţii, uneori cu durere, că în momentele stresante încep să vorbească exact aşa cum o făceau părinţii lor? Atunci când am pierdut contactul cu sentimentele din copilăria noastră, riscăm să ne purtăm, involuntar, cu copiii noştri în acelaşi fel, bun sau rău, în care am fost noi trataţi.

O abordare holistică a parenting-ului presupune o cercetare continuă şi sensibilă a sinelui. Aspectele care ni se par dificile în mod constant pot uneori să reflecte propriile noastre traume uitate. Când suntem confruntaţi şi uimiţi de o situaţie provocatoare, poate fi de folos să ne întrebăm: "ce s-a întâmplat cu mine când aveam vârsta pe care o are copilul meu acum?". Reactivându-ne sentimentele şi amintirile noastre din copilărie, copiii ne ajută să vedem bine ce anume trebuie să fie vindecat în fiecare dintre noi; şi astfel ne oferă nenumărate ocazii de a creşte. Copiii noştri ne fac nu doar părinţi mai buni, ci şi oameni mai buni, şi în privinţa aceasta ei ne oferă la fel de mult pe cât le oferim noi. Fără să o ştie, ei ne ajută să ne conturăm inteligenţa noastră emoţională pe măsură ce noi contribuim la dezvoltarea inteligenţei lor emoţionale.

Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărţilor "Parenting for a Peaceful World" şi "Heart to Heart Parenting". Îi puteţi citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului

Coeficientul de inteligenţă (IQ) - doar o faţă a monedei - Cultivă inteligenţa emoţională a copilului tău - Partea a III-a

Autor: Robin Grille

Tradus de chani