Părintele empatic - A fi acolo pentru copiii tăi şi pentru alţii

Autoare: Tamara Parnay

Tradus de Claudia Neacşu

Copiii imită foarte mult comportamentul celor din jurul lor. Când sunt înconjuraţi de oameni care-i iubesc şi le răspund cu respect şi empatie, răspund şi ei într-o manieră similară. Dar dacă sunt atentă, răspunzând cu drag nevoilor copiilor mei, fără să extind acest comportament atent către cei din afara familiei? Nu mă pot abţine să nu-mi pun problema cum îi va afecta acest lucru pe copiii mei.

Nu sunt un fan înrăit Star Trek, dar există un episod care m-a impresionat în mod deosebit: “Empatica”. Copiil fiind, am fost profund impresionată de abilitatea acelei persoane de-a simţi şi absorbi durerea altor oameni. Îmi amintesc de câmpul ei emoţional extins şi de ochii empatici şi simţeam că ar fi capabilă să se muleze în jurul meu şi să mă asculte, să mă facă să mă simt iubită şi să extragă toate suferinţele copilăriei.

Definirea şi descrierea empatiei

În general, oamenii sănătoşi şi echilibraţi sunt capabili de empatie. Persoanele empatice pe care le cunosc se opresc din ceea ce fac, îşi dau jos ochelarii şi se aşează, ca să se concentreze pe deplin la persoana cu care au de-a face. Au capacitatea de-a simţi ce gândesc şi simt alţii, căpătând astfel o impresie despre nevoile lor subliminale. Apoi, sunt capabile să exprime, să reflecte sentimentele altor oameni în aşa fel ca ei să se simtă înţeleşi. Răspunzând empatic, sunt capabile să lase propriul univers emoţional deoparte de emoţiile celorlalţi; nu se “pierd” emoţional în problemele altora. Gravităm în jurul acestor persoane, datorită capacităţii lor de a relaţiona, ne simţim înţeleşi de către ei. Sunt prietenii pe care-i tot doreşti aproape.

Oamenii empatici pe care-i cunosc se simt îmbogăţiţi atunci când sunt înconjuraţi de oameni cu puncte de vedere diferite, veniţi din medii diferite. Ei acordă valoare experienţei altor oameni, îi acceptă pe ceilalţi aşa cum sunt şi apreciază diversitatea. Ei se îndreaptă spre alţii pentru a se conecta. Caută comuniunea. Sunt dispuşi la compromis. Caută teren comun. Încearcă să se identifice cu alţii, acordându-le clemenţă, fiind flexibili, deschişi, căutând modalităţi de a le valida părerile. Ascultă mult, intens şi vorbesc mai puţin.

Apoi, aceşti oameni perspicace se pare că au capacitatea de-a se vedea pe ei înşişi prin ochii celorlalţi. Acest fapt le permite să fie conştienţi de sine (nu încrezuţi) şi, în consecinţă, conştienţi de felul în care vorbele şi faptele lor îi afectează pe alţii. Pot chiar să fac un pas mai departe în aşa fel încât să vadă situaţia dintr-un “al treilea punct de vedere”, altul decât al lor şi al interlocutorilor. Această pespectiva suplimentară ajută la mimimizarea conflictelor şi neînţelegerilor. Bineînţeles, dacă au rănit din greşeală sentimentele cuiva, au capacitatea de a-şi cere scuze fără a fi defensivi.

Tind să fiu cât mai aproape de aceşti “empaţi” în interacţiunile mele cu alţii, cu atât mai mult în rolul meu de părinte.

A fi părinte empatic

A fi părinte empatic implică toate cele de mai sus. Pentru a menţine o legătură strânsă cu copiii mei, este esenţial să mă străduiesc să răspund cu dragoste în interacţiunile noastre. Vreau să relaţionez bine cu ei, să simt ceea ce ei simt, să-i ajut să-şi exprime în cuvinte gândurile şi sentimentele şi să le anticipez reacţiile şi nevoile. Aş vrea să mă opresc, să mă aşez la nivelul lor, să mă uit cu dragoste în ochii lor şi să le acord atenţie completă. Trebuie să ascult, să ascult, să ascult, să-i ajut să se simtă înţeleşi şi să-i accept drept indivizii unici care sunt. Trebuie să-mi menţin lumea sentimentelor mele deoparte de a lor. Trebuie să fiu flexibilă şi dispusă la îmbunătăţirea limbajului, gândurilor şi faptelor şi să-mi recunosc greşelile. Este necesar să fiu capabilă să mă retrag şi să mă gândesc la evenimentele zilei, să analizez felurile în care le-am oferit copiilor mei susţinere şi dragoste necondiţionată şi să găsesc moduri de a menţine legătura cu şi mai multă uşurinţă. Copiii se bazează pe capacitatea mea de a mă conecta - şi reconecta- cu ei. Ştiu instinctiv că abilităţile lor de a se descurca şi chiar de a supravieţui depind de o conexiune bună cu mine.

Sunt uimită de marea responsabilitate pe care mi-am asumat-o aducând copii pe lume. Cum pot să îndeplinesc nevoile copiilor mei în aşa fel încât să-i îndrum să devină adulţi empatici, iubitori, încrezători?

Păi, sincer, nu sunt sigură de răspunsul la această întrebare, dar presupun că are de-a face cu a fi eu însămi părinte empatic, iubitor, încrezător. Ceea ce ştiu sigur este că am copiii aproape să mă ajute. Fiica mea îmi spune că mintea îmi zboară aiurea. Pentru a-mi atrage atenţia, îmi spune “vorbeşte cu mine, mami, vorbeşte cu mine”. Vrea să zică “mama, opreşte-te. Ascultă-mă. Implica-te în ceea ce-ţi spun. Reflectă verbal ceea ce-ţi spun, ca să fiu sigură că mă înţelegi.”

Copiii îmi sunt profesori. Învăţ atât de multe de la ei despre viaţă, despre a trăi clipa, despre iubire, despre mine însămi. Ei au trezit în mine sentimente puternice de dragoste necondiţionată. Este un fel de dragoste de care credeam cândva că nu sunt în stare - să o ofer sau să o primesc. Copiii sunt iubitori în mod natural, iartă repede şi trec mai departe. Ei învaţă să pună condiţii iubirii lor doar dacă sunt iubiţi condiţionat.

Empatia în acţiune

Fie că sunt copiii mei încântaţi sau fericiţi, trişti sau furioşi, temători sau înţelegători, plictisiţi sau blegi, vreau să rezonez cu ei şi le accept sentimentele. Nu îmi este întotdeauna uşor. Am crescut într-o societate care împărţea sentimentele în “pozitive” şi “negative”. Am fost învăţată să apreciez aşa-zisele sentimente pozitive şi să le resping pe cele aşa-zis negative. Nu văd cauza acestei dihotomii, aşa că am decis să le pun pe toate în aceeaşi “cutie”, numită generic “sentimente”.

Problema mea este că nu prea am experienţă în a face faţă acelor sentimente pe care am fost învăţată să le resping - la mine sau la alţii. Caut intenţionat modalităţi de a-mi susţine copiii, indiferent de ceea ce simt. Asta nu înseamnă că evit să le răspund cu ceva ce nu vor să audă, de frică să nu stârnesc anumite sentimente. Există momente când trebuie să pun punct anumitor fapte sau comportamente, să le redirecţionez atenţia, să refuz o cerinţă, să fac o sugestie etc. Da, uneori îmi supăr copiii cu ceea ce le spun. Modul cum o fac este însă ceea ce contează. Iată o procedură pe care o folosesc pentru a-mi susţine copiii cu blândeţe şi empatie, în următoarele situaţii: Copilul (1) aruncă o jucărie (2) vrea să vizităm un prieten, dar e prea târziu (3) vrea să mai mănânce o prăjitură, chiar înainte de cină.

1. Încurajez o soluţie: Dacă se poate, fără să mă opun vehement, îi propun să vină cu o soluţie propie, acceptabilă, fapt care tinde să fie mai eficient decât să vin eu cu una. “Dacă tot nu poţi să arunci jucăria, ce poţi să arunci? Sau unde putem merge să o arunci?” “Fiindcă se face târziu, te gândeşti când putem merge altădată să-ţi vezi prietenul?” “Am pus prăjiturile deoparte, pentru că pun masa în câteva minute. Dacă ţi-e aşa de foame, poţi să te gândeşti la ceva mai sănătos de ronţăit înainte de cină?”.

2. Empatizez cu sentimentele copilului: Dacă se supără, îi accept şi validez sentimentele de furie, tristeţe, frustrare şi-i spun că înţeleg ce simte, verbalizand aceste sentimente: “Presupun că eşti foare furios, trist, dezamăgit. Te frustrează să nu poţi face ceea ce vrei/să nu poţi mânca ceea ce doreşti.”

3. Explic propriile sentimente şi motivaţii: Este important ca fiul meu/fiica mea să ştie de ce simt ceea ce simt şi încerc să-i ofer corelaţii cu nevoile lui/ei interioare: “când arunci jucării grele prin casă, mi-e frica să nu loveşti pe cineva. Tu şi cu mine trebuie să ne simţim în siguranţă în casă”. “Sunt îngrijorată că n-o să ai destul timp să te joci cu prietenul tău, că vi se va face somn. Corpul şi mintea ta au nevoie de un somn bun noaptea”. “ Mă preocupă că nu-ţi va fi destul de foame la cină. Corpul tău are nevoie de hrană variată şi sănătoasă”.

Copiii au nevoie de îndrumare oferită cu blândeţe, fără învinovăţire, fără ameninţări sau pedepse. A fi empatic nu înseamnă că trebuie să-mi feresc tot timpul copiii de emoţiile puternice, dar înseamnă să-i susţin în experimentarea gamei largi de emoţii pe care copiii, şi toţi oamenii, sunt făcuţi să le simtă. Mai înseamnă că vreau să fiu flexibilă şi iau în considerare circumstanţele unice ale fiecărei situaţii care se iveşte: Nu l-aş lăsa să arunce obiecte care pot răni pe cineva, însă când este destul de mare să înţeleagă importanţa hranei sănătoase, i-aş spune părerea mea, dar i-aş lăsa lui decizia de a mânca sau nu acea prăjitura în plus.

Orbitele empatiei

Ca să mă întorc la subiectul din Star Trek, îmi place să mă gândesc la fiecare dintre noi ca la un soare (sau o stea) în jurul căruia se învârt planete pe diferite orbite, aceste planete reprezentând toate persoanele cu care venim în contact. Pe orbita cea mai apropiată gravitează familia nucleară. Mai încolo, se află familia extinsă şi/sau prietenii apropiaţi, gravitând în jurul nostru. Dincolo fac o mişcare de revoluţie prietenii. Mai departe sunt cunoştinţele noastre. La cea mai mare distanţă se mişcă pe orbite străinii. Cu cât este mai departe orbita, creşte şi numărul de persoane care o ocupă. Bineînţeles că disipăm mult mai mult din energia noastră empatică în interacţiunile cu cei mai apropiaţi, dar există şi situaţii când ne conectăm cu persoane complet necunoscute în întâlniri puternic empatice.

Bebeluşii cunosc un număr destul de redus de persoane, cel mai adesea mama, tatăl, fraţii, poate şi câţiva membri ai familiei extinse. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât sunt mai centraţi pe familie. Cum oamenii pot fi concentraţi pe sine ca indivizi, tot aşa pot fi şi “absorbiţi” de familie, fapt care, până la un anumit punct, este sănătos. La un moment dat, după ce am cultivat în copiii noştri o bază sigură, putem să le dăm drumul, încet-încet, pe măsură ce caută să se îndepărteze, să cunoască lumea şi ceea ce are ea de oferit. Trebuie să fim atenţi la semnalele lor, să aşteptăm să fie pregătiţi şi să-i lăsăm să plece şi să exploreze. Între timp, privim şi aşteptăm şi suntem pregătiţi să-i primim cu braţele deschise când se întorc. Intervenim când sunt în pericol de a fi răniţi grav, fizic sau emoţional. Pe măsură ce încep să exploreze şi să ne însoţească dincolo de lumea apropiată, încep să interacţioneze cu persoane din afara familiei nucleare - familia extinsă, prieteni apropiaţi, cunoştinţe şi, cateodată, persoane necunoscute. Înţelegerea lor despre cum interacţionăm noi cu alţii de dezvoltă şi ea.

Chiar şi un copilaş foarte mic poate prelua din vibraţiile pozitive sau negative pe care le transmitem altora. Aşadar, a fi părinte empatic înseamnă mai mult decât a ne concentra pe nevoile familiei restrânse. Presupune să văd lumea micii mele familii în corelaţie cu lumea care o înconjoară. Mă văd pe mine ca fiind totul pentru copii mei, dar abia o mică stea în galaxia umanităţii. Copiii au nevoie să mă vadă manifestând empatie către alte persoane, chiar şi străine, altfel le ofer un standard dublu care induce confuzie. Dar, poate mai important decât asta, în interacţiunile mele empatice cu alţii îmi îndeplinesc nevoile mele de comuniune şi respect reciproc. Copiii pot fi în cetrul vieţii mele, dar nu sunt în centrul universului. Toţi avem locul nostru în lume şi nici o persoană nu este soarele în jurul căruia să se învârtă toţi ceilalţi. Ar lipsi o piesă din puzzle dacă aş omite să manifest empatie faţă de cei din afara familiei mele.

A trăi empatic

Când sunt bine conectată cu propria mea nevoie de autenticitate, simt şi interconectivitatea tuturor lucrurilor şi îmi vine în mod natural să extind un grad de empatie către oricine îmi iese în cale. În cele ce urmează sunt câteva exemple unde fac asta. Toate aceste situaţii implică a oferi celorlalţi prezumpţia de nevinovaţie.

Când un alt copil îl răneşte pe al meu: Chiar şi copiii crescuţi de către părinţi iubitori şi înţelegători se întâmplă să lovească câteodată, să arunce cu obiecte sau să muşte. Deseori fac aşa ceva la vârsta când constată că au impulsul spre independenţă şi nu au încă abilităţile verbale să se exprime, aşa că îşi folosesc membrele şi dinţii. Când a fost rănit copilul meu, este uşor să mă înfurii pe celălalt copil şi pe părintele său. Chiar în acel moment mă cuprinde furia, însă o accept spunându-mi “Uite, se pare că m-am înfuriat!” Respir adânc şi o las să se domolească, în loc să acţionez în virtutea ei. Aş putea apoi să observ sentimentele care stau în spatele furiei; în acest caz, mi-e frică pentru siguranţa copilului meu. Apoi aş putea schimba asta într-o ocazie să mă îndrept spre toţi cei implicaţi. O fi având părintele copilului care a fost brutal ceva probleme stresante acasă, probleme cu un impact deosebit asupra copilului? L-o fi provocat chiar copilul meu cu ceva? Sigur nu trebuie să iau întâmplarea în mod personal. În schimb, pot manifesta empatie nu numai către copilul meu, ci şi către celălat copil şi către părintele său.

Când comportamentul copilului meu îi afectează negativ pe alţii: Este important să mă gândesc nu doar la sentimentele şi nevoile copilului meu, dar şi la impactul pe care îl are comportamentul său asupra celorlalţi. De exemplu, când tărăganeza lucrurile, făcându-i pe alţii să aştepte, poate trebuie pur şi simplu ajutat să grăbească procesul de a se pregăti. Aceasta poate însemna, în mod excepţional, împingerea uşoară, împotriva voinţei lui. Pot folosi acest moment dificil drept încă o ocazie de a mă conecta empatic cu el, să-i accept sentimentele negative şi să îl ajut să le exprime. Apoi pot continua cu o explicaţie potrivită vârstei despre motivul pentru care am acţionat. Făcând asta, îl ajut să devină conştient şi de ceea ce experimentează alţi oameni şi cum îi pot afecta acţiunile lui.

Când copilul meu şi cu mine vedem un părinte care se poartă rău (strigă sau loveşte) cu propriul copil în public: Vorbesc pe scurt cu copilul meu despre sentimentele celor patru părţi implicate: copilul meu, eu însămi, părintele respectiv, copilul său. Această conversaţie poate avea loc chiar acolo, sau în altă parte, mai târziu, depinzând de situaţie şi de reacţia copilului meu. Pot începe prin a-i spune copilului meu ceea ce simt: “Of, sunt aşa de tristă să văd că un părinte nu se poartă frumos / că-şi răneşte copilul. Şi mi-e şi frică.” Aceasta aproape că o provoacă pe fetiţa mea să-mi spună ce simtă. Sau pot s-o întreb pe ea prima. Apoi o asigur că n-o voi trata aşa şi că nu voi lăsa pe nimeni să o trateze aşa. Apoi menţionez sentimentele celuilalt copil: “Cred că şi copilul acela se simte foarte rănit, trist şi înfricoşat acum”. Sau o pot întreba pe fetiţa mea ce crede ea că simte copilul acela. Urmează să mă gândesc la ceea ce simte celălalt părinte: “Mama aceea trebuie să fie foarte obosită şi frustrate şi a uitat cum să fie blândă cu fiul ei.” Sau îmi întreb fiica de ce crede ea ca mama nu este blândă. Fiica mea a venit cu nistre răspunsuri foarte creative.

Îmi place ideea de a vorbi cu mama aceea (am o mai mare dificultate cu taţii în situaţii de genul acesta) şi de a oferi sprijin emoţional şi tangibil, mai întâi întrebând-o dacă vrea ajutor (de exemplu să-i pun cumpărăturile în coş). Dacă nu sunt în măsură să ajut, încerc măcar să spun ceva liniştitor pentru mamă, ceva de genul cât de obositor şi frustrant poate fi când eşti părinte. Trebuie să recunosc că sunt situaţii când sunt prea şocată când văd anumite abuzuri ca să mai fac acest pas.

Dacă nu mă simt în siguranţă să vorbesc cu acel părinte, am observat că ajută şi numai să mă apropii ceva mai mult fizic de părinte şi copil, într-atât încât să-mi simtă prezenţa. Respir adânc şi încerc să am gânduri paşnice. Pot sau nu să mă uit înspre ei. Pot încerca să-i ofer o privire înţelegătoare copilului, fără să vadă părintele. Dacă un copil simte că alţi adulţi dezaprobă abuzul, va căpăta putere ştiind că acel tratament este inacceptabil şi nu ceva meritat. Pe de altă parte, mă tem că dacă părintele simte că-i ţin partea copilului fără să arăt înţelegere şi faţă de situaţia sa, poate ajunge să pună vina tot pe copil pentru o “confruntare” jenantă (indiferent cu câtă blândeţe îl abordez) şi să se răzbune mai rău pe copil, în particular. Dacă găsesc o cale să mă pun de partea mamei, aş putea să o înmoi un pic ca să se simtă înţeleasă. Şi apoi, poate-poate şi ea va fi înclinată să arate mai multă înţelegere către propriul copil.

Aceste feluri de situaţii pot varia mult în intensitate şi poate fi extrem de greu să le fii martor. Uneori poate fi mai bine să părăsesc locul imediat, mai ales dacă este şi copilul meu cu mine, iar abuzul e sever. Bineînţeles, prima mea prioritate este bunăstarea copilului meu; şi următoarea, a mea. Şi apoi, se poate ca nici bunăvoinţa îndreptată spre un părinte abuziv să nu-i fie de folos copilului. Deseori, este dificil de stabilit dacă să te opui sau să ajuţi un părinte, sau să faci ceva din fiecare; sau dacă ajută sau nu să vorbeşti în favoarea copilului.

Când cineva îmi spune sau îmi face ceva rău: Aceasta e o ocazie grozavă să ofer un răspuns empatic pentru copiii mei. Decât să mă irit şi să proferez insulte, mă îndepărtez în linişte de acea persoană, mă întorc către copil şi-i şoptesc: “Uau! Cred că acea persoană este foarte nefericită acum. Mă inteb de ce? O fi avut o zi proastă la muncă?” Îmi ajut copilul să-şi imagineze ce poate să cauzeze furia, fără să o iau personal. Dacă este necesar, pot întotdeauna să “scot flăcări” mai târziu, relatând incidentul partenerului sau unui prieten.

În situaţii când trebuie să-mi apăr poziţia: Şi acest lucru poate fi făcut într-o manieră înţelegătoare. De exemplu, când mi se bagă cineva în faţă şi ne grăbim, pot să-i spun cu blândeţe “Scuzaţi-mă, nu cred că m-aţi văzut stând la coadă când aţi sosit. În mod normal nu aş spune nimic, dar sunt foarte grăbită astăzi, şi vedeţi, nici copiii nu mai au răbdare. Aş dori să-mi reiau poziţia după persoana din faţa dvs. Mă scuzaţi.“ Copiii mă văd prelucrând situaţia cu fermitate şi diplomaţie.

Următoarele două situaţii pot să nu-i implice neapărat pe copii mei, dar pot să-i afecteze, cel puţin indirect:

Când cineva critică stilul meu parental: Este important pentru mine să interacţionez cu copiii mei de aşa manieră încât să construiesc, mai degrabă decât să erodez, relaţia noastră strânsă. Oricum, în eforturile mele de a fi părintele care îmi doresc să fiu, par să înot împotriva curentului societăţii. Îmi pun tot sufletul în creşterea copiilor mei, aşa că atunci când alţii îmi critică stilul, poate fi foarte greu de suportat. Când consider că celelalte persoane sunt sincer interesate de binele copilului meu, tind să nu iau critica atât de personal ca în alte situaţii. Pot să ascult cu atenţie, să dau din cap şi să le mulţumesc. Poate chiar găsesc o sămânţă de adevăr în spusele lor şi o iau în considerare. Îmi amintesc că nu e nevoie să-i contrazic explicit, şi cu siguranţă nu trebuie să le folosesc sfatul! Mai departe, fără să o spun, poate să-mi pară rău pentru cei care dezaprobă unele aspecte din viaţa mea de părinte pentru că poate încă mai luptă în adâncuri cu dorinţa de-a fi fost sau de-a fi avut astfel de părinţi ei înşişi.

Când alţii vor să vorbească despre “probleme de părinţi”: Multor părinţi le place să schimbe sfaturi între ei. Făcând asta, ne împlinim reciproc nevoile de apartenenţă, de contribuţie şi de sprijin. Ne flateaza să ni se ceară ajutorul, dar nu e ceva ce trebuie luat uşor. Să dai sfaturi eficiente este o artă. Pam Leo, în cartea ei, Connection Parenting, a oferit un gând minunat: “Oamenilor nu le pasă cât ştim, până când nu ştiu cât ne pasă nouă”. Câteodată îmi dau seama, privind în urmă, că eram aşa grăbită să dau soluţii, că nici nu ascultam în întregime ce întreba cealaltă persoană, nici nu luam destulă informaţie - sau nu ascultam destul de atent - ca să înţeleg exact persoana respectivă. Iată câteva întrebări pe care trebuie să mi le pun când mi se cere sfatul:

  • Chiar doreşte un sfat persoana aceea? Sau cere de fapt sprijin şi empatie? De multe ori este vorba de a doua variantă. Empatia este un punct de plecare grozav. Câteodată este tot ce au nevoie oamenii.
  • Răspund cu destulă smerenie? Sau profit de ocazie să-mi împărtăşesc cunoştinţele cuiva care s-a arătat vulnerabil faţă de mine?
  • Am încredere că persoana aceea ştie ce vorbeşte, ca apoi să conlucrez cu ea şi nu să mă pun împotriva ei? Cu alte cuvinte, încerc să dovedesc că greşeşte sau încerc să o fac să se simtă “comod”?
  • Accept că ceea ce spune persoana aceea este important pentru ea, chiar dacă nu pare important pentru mine? Cu alte cuvinte, îi validez sau îi neg grijile?
  • Sunt capabilă să susţin răspunsul meu, pentru a evita să fac declaraţii categorice?
  • Sunt pregătită să recunosc când nu am un răspuns şi sunt capabilă să ofer alte variante de găsit răspunsuri, inclusiv să fac legătura persoanei respective cu altcineva, mai în temă?

Să ofer sfaturi înseamnă câteodată să pun multe întrebări, ca să reuşesc să dau sfatul potrivit nevoii persoanei respective. Contrar aparenţelor, a oferi sfaturi implică să asculţi mult.

Când trăiesc cu adevărat empatic, sunt atentă la nevoile şi sentimentele altora, chiar şi când copiii mei nu sunt acolo să-mi vadă reacţiile. În acest fel, îmi îndeplinesc propriile nevoi pentru autenticitate şi confort. Copiii mei, ca orice alţi copii, percep foarte bine şi simt falsele aparenţe; chiar dacă n-au văzut reacţia mea nepăsătoare, ei simt disconfortul meu ascuns.

Auto-empatia

La sfârşit, dar cu siguranţă nu în cele din urmă, mai este o persoană pe care trebuie să o iau în considerare în această ecuaţie a empatiei: eu însămi. Vreau să fiu mai conştientă de propriile sentimente şi nevoi de substrat. Am mai multe de oferit altora când am grijă de nevoile mele mai întâi. Pot începe indeplinindu-mi nevoia de auto-acceptare: Da, nu sunt perfectă. Nu pot fi întotdeauna empatică faţă de familia mea şi de ceilalţi. Sunt zile când sunt obosită şi nerăbdătoare, nu am energia să fiu părintele care îmi doresc să fiu. Câteodată sunt iritată de soţul şi copiii mei. Nu sunt nici părintele perfect, nici soţia perfectă, nici un membru perfect al societăţii şi nu trebuie să mă forţez să fiu perfectă. Trebuie doar să fac ce pot eu mai bine cu fiecare ocazie în parte. Dacă pot să fiu blândă cu mine însămi, atunci pot să fiu blândă şi cu cei din jurul meu, şi reciproca. În plus, ca şi Empatica din film, folosind prea multă energie şi aproape murind în încercarea de a salva un membru al echipajului Star Trek, nu pot să mă plimb relaxată, dacă simt durerea altora. Aş înnebuni să fac asta. În asta trebuie să-mi găsesc un echilibru.

Nevoile mele pentru comunitate, respect reciproc şi respect de sine mă fac să-mi cultiv o mentalitate de sat, care se extinde din inima mea, peste casă, comunitate şi mai departe. Copiii mei văd cum empatia poate să se extindă dincolo de nucleul nostru familial. Fiind empatică faţă de mine şi ceilalţi, pot, în felul meu modest, să creez şi să răspândesc pacea şi armonia în lume.

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  4 afisari în luna aceasta
  10 afisari în luna trecuta
  3731 afisari din 17.01.2008.