Părinţi fiind, dorim să facem totul pentru a le asigura copiilor noştri cel mai bun start în viaţă. Problema cu societatea în care trăim este însă aceea că nu este destul pentru copilul nostru să fie bun şi deştept ci trebuie să fie mai bun şi mai deştept decât restul. Creşterea şi educarea copiilor s-a transformat într-o cursă în care câştigă cei care apelează de la vârste cât mai fragede la diverse sisteme şi dispozitive menite a creşte inteligenţa bebeluşilor sau a copiilor. Din păcate în toată această întrecere s-a pierdut din vedere cel mai important lucru – copilul. Ca să fi considerat un bun părinte trebuie să dovedeşti că faci totul pentru copilul tău. Şi cum se poate face asta cel mai bine şi cît mai evident dacă nu cumpărând tot ce apare mai nou şi mai sofisticat pe piaţă?
Suntem în prezent inundaţi de aşa-zisele jucării educaţionale: ambalate cât mai atrăgător, poziţionate pe rafturi astfel încât să sară aproape singure în coşurile pentru cumpărături, acestea promit marea cu sarea în privinţa educaţiei copiilor. Există jucării care promit să-i înveţe pe copii să citească, să socotească, să vorbească limbi străine. Cum să nu le cumperi daca e spre binele copilului? În această categorie intră şi programele de computer destinate copiilor sau videocasetele educaţionale care prezintă viaţa înregistrată. Toate aceste dispozitive, programe sau casete pot fi antrenante, dar nimic nu este la fel de antrenant ca viaţa reală.
Tendinţa consumistă se manifestă din ce în ce mai pregnant de
trei-patru ani încoace; în această perioadă profiturile marilor
producători de jucării s-au triplat aproape. Cu fiecare „lună a
cadourilor” această isterie a jucăriilor devine din ce în ce mai
vizibilă.
De ce se întâmplă acest lucru?
Psihologii Hirsch Pasek, Eyer şi Golinkoff încearcă să explice de ce în ultima lor carte „Einstein Never Used Flashcards: How Our Children Really Learn--and Why They Need to Play More and Memorize Less”; acolo sunt menţionate trei categorii de factori determinanţi şi anume:
Presiunea din partea societăţii: părinţii îşi doresc tot ce este mai bun pentru copiii lor, fapt exploatat din plin de către producătorii de jucării. Se creează astfel un fel de întrecere a cărei finalitate este pregătirea accelerată a copiilor pentru a deveni jucători pe piaţa muncii; se pierde însă din vedere cel mai important aspect: cetăţeanul secolului 21 nu trebuie să fie un simplu robot care memorează şi redă informaţia, ci un rezolvitor activ şi creativ de probleme;
Tacticile de marketing: Hirsch Pasek afirmă că piaţa jucăriilor este momentan condusă de marile reţele de magazine, care sunt în general foarte atente la tipurile de jucării care se regăsesc pe rafturile lor; dorinţa de a fi prezenţi în aceste magazine a împins producătorii să creeze jucării tot mai sofisticate, ambalate tot mai atrăgător; în plus, producătorii au descoperit că asocierea dintre jucăriile lor şi promisiunile de dezvoltare a creierului copiilor merge la fel de bine ca şi asocierea dintre sex şi maşini în industria auto;
Exagerarea descoperirilor ştiinţifice: În ultimii 30 de ani cercetările din domeniul psihologiei dezvoltării au cunoscut o creştere spectaculoasă; rezultatele diferitelor studii şi experimente au fost preluate (uneori parţial sau eronat) şi de către industria jucăriilor, care foloseşte aceste rezultate, exagerându-le, pentru a-i face pe părinţi să se simtă vinovaţi dacă nu cumpără minunatele dispozitive care-i vor transforma pe copiii lor în mici Einsteini.
Cei care propun şi cei care cumpără astfel de jucării educaţionale insistă pe faptul că prin folosirea lor copilul va dobândi mai repede anumite abilităţi (citirea, scrierea, noţiunile matematice, limbile străine). Psihologii sunt însă de altă părere. În cartea mai sus menţionată Roberta Golinkoff afirmă: „Copiii nu sunt ca nişte vase goale care aşteaptă să fie umplute; dacă se joacă cu jucării care le permit să îşi folosească talentul de exploratori vor învăţa mai uşor cum să-şi stăpânească universul”.
Jucăriile moderne bombardează copiii cu informaţii fără a-i lăsa să fie creativi; ele conduc copilul în loc să-l lase pe acesta să le conducă. Un raport din 2005 al Fundaţiei Kaiser arată chiar că multe din promisiunile de dezvoltare a creierului făcute de către producătorii acestor jucării nu au nici un fundament ştiinţific.
Părinţii care aleg astfel de jucării doresc să îşi formeze copiii într-un stil cât mai apropiat de cel academic. Există însă cercetări care arată că tocmai copiii crescuţi într-un astfel de stil, în care copilul este presat să dea răspunsuri corecte de la vârste tot mai fragede sunt mai rigizi, agitaţi şi perfecţionişti decât copiii lăsaţi să înveţe în ritmul lor, prin joc. Mai mult, prin adoptarea stilului academic, care împinge copilul spre performanţă, pierd atât copiii cât şi părinţii. Părinţii care nu se joacă cu copiii pierd posibilitatea de a vedea lumea prin ochii acestora. Copiii, la rândul lor, pierd partea distractivă a învăţării şi ajung să creadă că a învăţa ceva înseamnă a memora şi a reda; în plus, copiii „ocupaţi” cu aceste jucării educaţionale nu reuşesc să-şi organizeze singuri timpul, deoarece creativitatea le-a fost deja atrofiată.
Psihologii Hirsch Pasek şi Golinkoff vin în ajutorul părinţilor care încă mai cred că vârsta copilăriei trebuie lăsată copiilor şi că joaca e cel mai bun mod pentru copii de a deveni „gânditori creativi”. Potrivit lor, copiii trebuie lăsaţi să îşi folosească imaginaţia şi creativitatea atunci când se joacă; jocul creativ este un spaţiu sigur în care copiii pot verifica şi pune în practică idei noi, extravagante chiar. De aceea, în alegerea celor mai potrivite jucării ar fi bine să luăm în considerare câteva aspecte:
Jucăriile ar trebui să fie „10% jucărie şi 90% copil” (Hirsch Pasek). O mare parte a jucăriilor direcţionează activitatea copiilor prin aceea că le cer să apese anumite butoane sau mânere, le cântă sau le vorbesc. Copiilor le place însă să descopere singuri ce anume trebuie să facă;
Jucăriile ar trebui să fie doar nişte suporturi pentru joacă, nu să o dirijeze. Jucăriile trebuie să trezească imaginaţia şi unicitatea fiecărui copil;
Jucăriile ar trebui să le permită copiilor să facă mai multe lucruri, să îşi manifeste creativitatea; ideale sunt jucăriile care se pot desface în bucăţi şi se pot reconstrui pentru a forma o altă jucărie;
Jucăriile ar trebui să încurajeze interacţiunile sociale; jocul este modul cel mai potrivit pentru copii pentru a învăţa abilităţile de negociere de care vor avea nevoie în viaţa adultă;
Jucăriile nu ar trebui să promită dezvoltarea creierului; astfel de promisiuni înscrise pe ambalajul jucăriilor ar trebui să tragă semnale de alarmă – există mari şanse ca ele să nu se îndeplinească, chiar în cazul implicării părinţilor;
Jucăriile nu ar trebui să coste mult. De regulă jucăriile cele mai ieftine, ascunse pe cele mai greu accesibile rafturi sunt mai potrivite pentru copii; sunt acele jucării retro (mingi, păpuşi, marionete, cuburi de construit, creioane colorate ori plastilină) care le permit copiilor să-şi dezvolte imaginaţia şi creativitatea.
Mai mult, aceste jucării retro sunt de cele mai multe ori neutre din punct de vedere al genului, nu se pot clasifica uşor în „jucării pentru fetiţe” şi „jucării pentru băieţei”; chiar şi atunci când apar diferenţele de gen, este în regulă pentru copii să se joace cu jucării aparţinând (în accepţiunea generală) celuilalt sex. Copiii pot folosi aproape orice fel de jucărie în orice fel preferă; până la urmă este mai important cum anume sunt folosite jucăriile decât ce sunt ele de fapt.
Nu este însă simplu să rezistăm „asalturilor” producătorilor de jucării. Asta se întâmplă din cauza publicităţii exagerate şi a faptului că părinţii pot fi uşor determinaţi să se autoculpabilizeze atunci când vine vorba de copiii lor. Nimeni nu vrea să rişte să-şi lase copilul nepregătit pentru viaţa de adult.
Tocmai de aceea materialele informative uşor accesibile şi uşor de înţeles sunt binevenite pentru părinţi. Hirsch Pasek şi Golinkoff propun un sistem numit de ele „cei trei R”- Reflecţie, Rezistenţă, Re-centrare - care se poate constitui într-un fel de grilă prin care să fie analizată informaţia cu privire la jucării, de exemplu. Folosirea acestei grile presupune reflecţia asupra informaţiilor ştiinţifice relative la dezvoltarea copiilor şi la modul în care aceştia învaţă; odată asimilate şi interiorizate aceste informaţii ajută în a rezista publicităţii făcute jucăriilor educaţionale şi în a re-centra interesul spre ceea ce ar trebui de fapt să însemne copilăria: joc, creativitate, imaginaţie. Până la urmă nu degeaba copiii preferă de multe ori cutiile de carton, vasele de bucătărie ori şosetele jucăriilor scumpe şi sofisticate cumpărate de către părinţii lor. Trebuie doar să-i ascultăm şi să le acordăm încredere.
Surse:
“Simple Retro Toys May Be Better For Children Than Fancy Electronic Toys”, ScienceDaily (Nov. 26, 2007)
“Smart Toys”-- Kathy Hirsh-Pasek, PhD -- 11/13/03, WebMD Live Events Transcript
“Electronic educational toys not always the best gift, advise Temple
and Delaware developmental psychologists”, Temple Times, (december 2006)