Aquananda

Autoare: Andreina Balog

În vară am citit o carte pe care o consider foarte interesantă pentru creşterea unui copil. Am dat de această carte căutând materiale informative despre înotul la copii. Fac o paranteză, explicându-vă că noi pe Felix l-am obişnuit cu apa treptat, îl duceam la lac cât de des puteam şi-l lăsam să experimenteze. Azi puţin, mâine puţin şi uite aşa a ajuns să adore apa. Acum, când ajungem la lac şi vede apa, nu aşteaptă să ne instalăm mai întâi, trebuie să-l duc în apă că altfel iese scandal. Din păcate i-am creat o condiţionare: după câteva luni ne-am gândit să-i cumpărăm colac; îl puneam în colac, îl duceam în larg şi-i dădeam drumul. Noi stăteam la un metru, un metru jumătate de el şi-i vorbeam, îi cântam, îl încurajam, iar el ne urmărea cu încredere, râzând.

Între timp am citit o carte, "Aquananda - acquaticita per bambini", scrisă de Boris Guinzbourg şi Andrea Lucca, care ne-a făcut să ne reevaluăm părerea despre înotul la copii. Colacul nu are ce căuta în raportul copilului cu apa. Am să încerc să desprind unele idei din carte. Unul dintre autorii ei s-a ocupat timp îndelungat de copiii afectaţi de grave probleme neuromotorii. "Pentru a obţine rezultate observabile a utilizat „tehnica stresului care stimulează instinctul de supravieţuire" : când o fiinţă vie are o lipsă acută de oxigen, înainte de a ceda, răspunde în manieră instinctivă printr-o creştere progresivă a mişcării. În acest mod se induce o hiperstimulare musculară care poate reactiva funcţionalitatea mişcărilor compromise" - doctor Igor Charcovskiy.

Boris Guinzbourg preia acest concept, căutând să realizeze în practica sa cu copiii o integrare a sistemului psihic cu cel nervos. El s-a dedicat găsirii unor exerciţii în baza acestui concept, exerciţii care au ca scop bunăstarea psihofizică, care caută să obţină zâmbetul copilului şi nu performanţa.

Circuitul naştere – dragoste – sintonie – contact spiritual care se crează între mamă şi fiu nu are nevoie de cuvinte, dar urmăreşte anumite parcursuri care-i fac pe ambii să ajungă la o cunoaştere reciprocă. Mama şi nou-născutul nu s-au văzut niciodată, dar cu toate acestea se înţeleg prin intermediul unei comunicări spirituale, empatice, de dragoste. Naşterea reprezintă deschiderea înspre acest tip de comunicare: a şti să înţelegi exigenţele propriului copil fără a avea nevoie de cuvinte.

Nou-născutul nu a dezvoltat încă capacităţi raţionale, are în schimb o capacitate extraordinară de a percepe nivelul emoţional. Dacă partea intuitivă a nou-născutului se hrăneşte încontinuu, acesta se poate dezvolta în deplină armonie nu doar pe parcursul copilăriei, ci şi pe parcursul vieţii de adult.

Când în acesta simbioză de dragoste intervine frica, circuitul tinde să se distrugă. În cele mai multe cazuri, imediat după ce s-au născut, nou-născuţii intră în câmpul de pertinenţă al raţionalităţii, preocupărilor etc. Nu se mai oferă spaţiul necesar acelei legături profunde care există între mamă şi fiu, legătură care predispune la o corectă sensibilizare în raport cu alte fiinţe umane, chiar în perioada vieţii adulte. Dacă mama reuşeşte să înţeleagă exigenţele fiului, se crează între ei un contact pozitiv care duce la dezvoltarea capacităţilor intuitive ale copilului. Dacă aceasta nu se va întâmpla, copilul va începe să dezvolte alte interconexiuni cerebrale (ex. cea care stimulează capacitatea de a plânge, de a se agita, de a fi contrariat etc.).

Fiecare răspunde în funcţie de ceea ce primeşte. Interconexiunile creierului copilului vor rămâne predominante pe parcursul întregii vieţi. Dacă copilul este constrâns să urle pentru a se face înţeles, în viitor nu va reuşi să construiască raporturi de empatie cu cei din jur, ci raporturi de forţă. Educaţia primită iniţial este cea care dă valoare umanităţtii viitorului individ: intuiţie, afectivitate, schimburi interpersonale etc.

Este important ca mama să cunoască o tehnică pentru a menţine sau pentru a recreea un raport pozitiv cu propriul copil. Din păcate, chiar şi naşterea naturală nu este uneori chiar o naştere naturală nedăunatoare dezvoltării unui raport profund în sintonie. Pregătirea naşterii e importantă mai mult din punct de vedere emoţional decât fizic, pentru a ajuta mama atunci când, odată cu naşterea, se deschide poarta înspre o comunicare profundă cu copilul. SE întâmplă ca mamele obosite să-şi vadă fii abia după câteva ore de la naştere, se întâmplă ca o mamă chiar pregătită psihic să nu poată avea o naştere naturală din cauza unor probleme fizice etc. Atunci se impune cunoaşterea unei metode pentru a recupera rapid ceea ce s-a pierdut. Una dintre aceste metode e aquananda.

De ce apa?

Deoarece în apă, care are o temperatură adecvată, copilul îşi poate recreea ambientul acvatic din uterul matern, se relaxează demostrând tendinţele sale naturale, care sunt în principal emoţionale, manifestându-se prin intermediul mutrişoarelor, surâsurilor etc. În acest mod el comunică cu mama prin intermediul limbajului corpului, iar aceasta îi răspunde. Cu mângâieri şi masaj dulce în apă, mama îl poate face fericit pe copil. Când copilul va obosi să stea în apă, mama va percepe aceasta fără a aştepta ca nou-născutul să urle. Prin intermediul unor expresii ale feţei, mama va înţelege cum se simte micuţul şi va putea schimba poziţia acvatică a acestuia.

În acest mod, chiar şi în afara apei, mama va învăţa să recunoască "limbajul" copilului şi să-i vină în întâmpinare. Un exerciţiu preliminar foarte important, care are ca şi scop liniştirea copilului este contactul inimă-inimă. În această poziţie ambii percep un flux de seninătate şi iubire. Pentru ca acest flux de seninătate şi dragoste să poată fi perceput, mama trebuie să se introducă într-un stadiu aproape meditativ (valabil de altfel şi în cazul alăptării), altfel totul rămâne doar o simplă formă de contact fizic (oricum mai bun decât nimic).

Tot datorită acestei cărţi am ajuns să conştientizez ceea ce deja ştiam pe un alt plan. Este vorba despre "reflexul într-o scară în spirală" sau "reflexul în urcare/creştere în spirală". Nou-născutul prezintă numeroase reacţii instinctive (sau reflexe instinctive) care reprezintă indicele functionalităţii anumitor aparate. O mare parte dintre aceste reflexe tind să dispară odată cu creşterea copilului, în timp ce altele se vor manifesta în mod succesiv în timpul primului an de viaţă. Nou-născutul fiind o fiinţă biologică, apariţia şi dispariţia acestor reflexe nu se înscriu într-o dată precisă, ci variază de la copil la copil. Prin intermediul unei activităţi fizice se pot stimula şi acele reflexe care tind să se manifeste cu întârziere. În prima perioadă a vieţii se va urmări execuţia exerciţiilor în baza reflexelor deja existente. Cu cât se începe mai devreme, cu atât activitatea neuromusculară – şi prin aceasta mişcarea –va fi stimulată mai mult.

Dezvoltarea fizică este dată de predispoziţia genetică, alimentaţia individului, activitatea şi mişcările pe care copilul este în măsură să le facă. Dezvoltarea muşchilor, oaselor, articulaţiilor duce la o mişcare tot mai complexă, fapt care determină interconexiuni cerebrale noi, care, la rândul lor, vor determina o nouă dezvoltare a muschilor, articulaţiilor, oaselor, într-o interdependenţă care poate fi definită drept reflexul în urcare/creştere în spirală. Academicianul rus dr. Asharski a demonstrat că, atunci când desfăşoară o activitate fizică, fiinţele vii consumă energie care ulterior va fi recuperată prin odihnă şi alimentaţie. De fiecare dată fiinţa se va găsi la un punct de nivel energetic superior faţă de punctul de nivel energetic iniţial. Când fiinţa îşi reia mişcarea ori antrenamentul, începe să consume din nou energie şi mecanismul se repetă.

O altă idee desprinsă din carte este aceea a donării şi primirii de dragoste dintr-o postură dinamică, înconjuraţi de elementele naturii. Înotul e instinctiv, aşa cum instinctiv este şi impulsul de a umbla. Dacă se practică "calea apei" încă din primele luni de viaţă, se realizează acel imprinting care va ajuta într-o manieră naturală copilul în activitatea sa, renăscând în el acele abilităţi acvatice înscrise în ADN-ul nostru, dar care în majoritatea cazurilor sunt inhibate încă din fragedă pruncie. Într-un asemenea parcurs este indispensabilă secondarea copiilor cu mare responsabilitate, pentru a se evita producerea unor erori gen constrângeri, care duc la o inhibiţie faţă de apă.

În aceeaşi măsură se va evita o greşeală comună majorităţii părinţilor, aceea de a-i constrânge pe copiii care se demonstrează pregătiţi pentru o nouă etapă, în a rămâne în acel stadiu de dezvoltare înscris în normele general acceptate de lumea pediatrică. Se întâmplă des ca un copil să vrea să stea în poziţie şezândă înainte de 6 luni, iar părinţii îi vor refuza aceasta poziţie obligându-l să stea în plan orizontal doar pentru că pediatrul afirmă că copilul nu este încă pregătit, având drept punct de plecare nişte statistici care nu sunt valabile în cazul tuturor copiilor, care au doar valoare generală, în care nu se pot înscrie cazurile particulare. În momentul în care se impune copilului poziţia orizontală, se crează o blocare iniţială care va avea întotdeauna repercusiuni în dezvoltarea viitoare a copilului. În cazul înotului, efectul este şi mai evident; dacă iniţierea în înot va avea loc târziu, însuşirea capacităţii de înot nu va mai avea loc în maniera instinctivă, pas cu pas, ci se va face printr-o însuşire mnemonică repetitivă.

A umbla este considerată o acţiunea normală, în schimb a înota o oră este considerat ca fiind mai mult decât suficient. Dacă se practică "calea apei" încă din primele luni de viaţă, apa va deveni pentru fiii noştri un ambient natural, aşa cum este pământul; copiii au astfel avantajul de a conştientiza şi interioriza faptul că marea şi ambientele acvatice sunt legate ritmurilor noastre de viaţă, ciclurilor noastre biologice.

În această viziune, consider că o mare parte din copii s-ar dovedi "precoci" la fel ca şi Felix, dacă nu li s-ar refuza această "precocitate". Citeam cu tristeţe pe unele forumuri româneşti cum copiii au fost constrânşi, în ciuda urletelor, să stea într-o pozitie improprie doar pentru că încă nu era momentul oficial să treacă la o nouă poziţie sau la o nouă dinamicitate. Se discuta mult despre respectul faţă de ritmurile copilului, care din păcate se practică doar într-un anumit sens, într-o anumită direcţie. Dacă la 13 luni copilul nu umblă, nu trebuie stimulat (majoritatea înţeleg prin asta forţat) ci trebuie lăsat în pace, să i se respecte ritmul. Dacă la 8 luni un copil face primii paşi singur, ca urmare a unei dezvoltări neuromotorii optimale avute anterior, este forţat.

Nu am să mă opresc în a descrie reflexele nou-născuţilor, majoritatea mamelor le cunosc deja. În schimb am să vă descriu un alt reflex, mai puţin cunoscut, acela al închiderii epiglotei. În timpul alăptării şi în momentul în care este supus unui stres puternic, copilul închide epiglota, aşa cum fac în general toate mamiferele, pentru a preveni sufocarea cu lapte. Acelaşi mecanism se activează în momentul în care copilul este introdus cu capul în apa. Nu contactul cu apa declanşează reflexul (ideea preconcepută că nou-născutul se întoarce la primul său mediu ambiental- apa,) ci instinctul de supravieţuire. Faptul că în uterul matern, în timpul sarcinii, copiii pot sta cu gura deschisă se datorează faptului că nu respiră. Mecanismul de închidere a epiglotei nu este corelat prezenţei elementului lichid - apa, oamenii nu respiră în apă, acest reflex e util doar pentru a evita ca nou-născutul să se înece înghiţind lichide, iar acest reflex se declanşează doar în cazul unui stres neaşteptat. Imersiunea în apă se va face cu rapiditate; dacă copilul va fi introdus lent în apă, ar putea deschide epiglota, riscând să se înece.

E posibil să determini un reflex condiţionat, acela al închiderii epiglotei. Dacă copilul va face imersiuni rapide repetate, în timp va fi capabil să închidă epiglota chiar dacă va intra în apă lent. În timpul apneei organismul protejează creierul şi organele interne vitale, dilatând vasele sanguine; în acest mod se ajunge la o nutriţie şi oxigenare superioare chiar în absenţa respiraţiei. Dacă apneea e scurtă, în momentul în care se revine la respiraţie vasele sanguine rămân mult mai deschise decât în mod normal, ajungându-se astfel la o oxigenare mult mai bună a masei cerebrale şi a organelor vitale. Se ştie că dacă vasele capilare sunt sănătoase şi elastice, se obţine un nivel de trai superior. Prin apnee se obţine un rezultat oarecum similar masajului, doar că mult mai profund. Unii medici recomandă gimnastica capilarelor prin aplicaţii alternative calde şi reci. Aceasta tehnică este foarte benefică, însă stimulează doar capilarele periferice, nu şi capilarele organelor interne. Mişcările acvatice au drept rezultat reflexe crescute, o creştere a forţei nou-născutului, creşterea energiei creierului şi a altor organe interne.

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  7 afisari în luna aceasta
  9 afisari în luna trecuta
  3033 afisari din 17.01.2008.