Rooming-in*

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Raluca Cotun-Lupulescu

Trecut, Prezent, Viitor

Când a apărut conceptul de rooming-in şi cine l-a inventat? Prima întrebare are un răspuns simplu: rooming-in s-a născut acum 100000 de ani, în Pleistocen. În acele vremuri copiii se năşteau în peşteri, cu puţină igienă şi mult chin. Mama spăla copilul şi îl alăpta timp de 4-5 ani cu laptele său.

Următorul rooming-in a fost programat iniţial într-un han, dar, din cauza unor probleme tehnice, naşterea s-a produs într-o iesle. Cu acea ocazie, ca şi astăzi, venirea vizitatorilor (păstorii) a împiedicat menţinerea liniştii şi intimităţii necesare după o naştere.

În secolele ce au urmat, femeile au născut oriunde s-a putut, dar mama şi copilul au rămas împreună toată perioada post-natală.

În ultimii cincizeci de ani însă, o dată cu mutarea naşterii în spital, s-a ajuns la ideea că mama şi copilul ar putea sta separat. Conform viziunii ştiinţifice a medicinei noastre moderne, mama care a născut are nevoie de atenţie specială, iar bebeluşul trebuie îngrijit de persoane specializate.

Într-adevăr, măsura a făcut posibilă scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut; în vreme ce la începutul anilor 1900, în vestul lumii au murit 18% dintre copii în primul an de viaţă, în prezent mor mai puţin de 0,5%. Acest rezultat excepţional a fost posibil datorită utilizării antibioticelor, monitorizării suferinţei fetale şi a oportunităţii de a naşte prin cezariană. La scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut nu a contribuit însă separarea mamei de nou-născut.

Venim acum şi răspundem celei de a doua întrebări: cine a inventat rooming-in-ul modern?

Un neonatolog francez, Pierre Budin, a scris în 1907 o lucrare în care evidenţia faptul că mamele separate prematur de bebeluşii lor îşi pierdeau interesul pentru nou-născuţii care nu erau capabili de vindecare şi hrănire. În timpul celui de-al doilea război mondial, din lipsă de personal, în unele spitale nou-născuţii au fost „cazaţi” împreună cu mamele lor în aceeaşi cameră, cu scopul de a le determina pe acestea să îi îngrijească şi să îi hrănească; au inţeles că în acest mod rata mortalităţii a scăzut simţitor.

Abia după anii ’70 studiile de psihologie neonatală au evidenţiat cât de important a fost pentru binele bebeluşului să rămână lângă mama sa. În particular, studiile lui Bowlby şi apoi ale lui Winnicott şi Brazelton au demonstrat că rooming-in a fost calea de a obţine un ataşament eficient mamă-bebeluş. Posibilitatea de a alăpta şi îngriji nou-născutul au fost alte două avantaje ale rooming-in-ului; la o evaluare făcută la câteva luni de la implementarea unui sistem de rooming-in, s-au constatat beneficii semnificative în relaţia mamei cu copilul.

Încet, s-a înţeles că nou-născutul nu avea nevoie de personal specializat care să-l îngrijească în locul mamei; rolul specialistului era să ajute mai degrabă mama să îşi dezvolte competenţele înnăscute şi instinctive.

În viitor va fi nevoie de structuri şi scheme organizatorice menite să favorizeze legătura mamă-nou-născut. Pentru a evita sa trebuiască să aducem acasă din spital, este nevoie de puţin efort în a aduce puţin din acasă în spital, rooming-in-ul fiind privit ca o fază iniţială a acestei tentative naturale şi simple.

*Înseamnă „în cameră” şi se referă la practica spitalicească de a ţine nou-născutul în cameră cu propria mama, în loc de o secţie specială

Textul în original

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  5 afisari în luna aceasta
  10 afisari în luna trecuta
  2560 afisari din 17.01.2008.