Ca multe alte cuvinte din limba engleză, şi acesta are rol de sinteză. Într- un cuvânt scurt sunt grupate semnificaţii foarte importante pentru orice adult şi pentru orice nou-născut care vine pe lume. Este un cuvânt modern, dar înţelesul lui are deja mii de ani de evoluţie; fără „bonding” rasa umană nu ar fi supravieţuit. Cu toate acestea, puţini îl cunosc; chiar şi în cazul celor care contribuie la naşterea copiilor, acest cuvânt este puţin cunoscut şi nu este considerat indispensabil în cadrul profesiei lor.
Spuneam că este un cuvânt modern, dar a împlinit deja douăzeci de ani (chiar dacă puţini au remarcat): a luat naştere în Statele Unite în 1982. În engleză „bond” înseamnă agăţare, lipire, cimentare; bonding-ul e un proces de formare a legăturii între părinţi şi copilul lor. Este vorba de acea legătură profundă, specifică, permanentă (fizică şi psihologică totodată), care permite alăptarea, culcarea, joaca cu propriul copil, dar se referă în acelaşi timp la a-l proteja, a nu-l ignora, a nu-l abandona.
În interiorul părinţilor, bonding-ul permite eliberarea unor instincte ascunse, folosind „perioada lor sensibilă”; asfel este favorizată o mare sensibilitate comunicativă, care produce răspunsuri eficiente diverselor necesităţi ale copilului.
Efectele pe termen scurt şi lung ale unui bonding reuşit au fost studiate de diverse grupuri de cercetători care au măsurat calitatea raportului mamă-copil în primele luni după naştere şi au evaluat, la vârste succesive, caracteristicile comportamentale şi relaţionale ale acelor copii.
Ca toate procesele umane, şi bonding-ul este un proces complex şi articulat, plin de variabile (condiţionat de mediu, de caracterul părinţilor, de tipul naşterii, de sănătatea mamei sau a copilului). A fost însă deseori demonstrat cum este încurajată sau îngreunată formarea acestui proces.
Modalitatea cea mai simplă şi eficientă de a stabili un contact puternic şi pozitiv între părinţi şi copil s-a dovedit a fi punerea copilului în braţele mamei, în contactul piele pe piele, în primele două ore de la naştere, fără a-i despărţi (dacă sănătatea lor o permite).
A fost descoperit că nou-născutul, în primele 60-90 de minute după naştere, se găseşte într-o stare de trezie liniştită în care poate să deschidă ochii, să-şi privească părinţii, să le asculte vocea, să caute (singur) sânul mamei, simţindu-se sigur în îmbrăţişarea ei care seamănă cu cea cunoscută, a uterului. În această fază, el este foarte atent şi reuşeşte să perceapă ceea ce îl înconjoară; acesta este momentul în care el are primul contact cu lumea care îl înconjoară (şi de cele mai multe ori prima impresie este cea care contează). Ar trebui evitat ca primele percepţii să vină prin intermediul unor persoane străine, într-un loc diferit de corpul mamei (de vocea şi mirosul ei).
După aproximativ două ore de la naştere, nou-născutul trece într-o stare de somnolenţă sau chiar de somn, recuperează forţele pierdute, iar percepţia sa faţă de mediul înconjurător se reduce până la a dispărea: acesta este momentul cel mai potrivit pentru a fi dus la secţia de neonatologie şi supus rutinei de către asistenţii naşterii, fără teama de a-l deranja (deja miracolul bonding-ului e început şi nimeni nu îl mai poate opri).
Cercetările asupra fazelor comportamentale ale nou-născutului au descoperit că în prima săptămână de viaţă perioadele în care este treaz sunt foarte scurte, cam două ore pe zi, deci a pierde acest prim moment imediat după naştere înseamnă a amâna cu cel puţin 24 ore posibilitatea de a-i face cunoştinţă nou-născutului cu părinţii săi şi cu lumea înconjurătoare.
În aceste prime două ore părinţii sunt într-o aşa numită „perioadă sensibilă” şi, fără a fi complet conştienţi, fac cunoştinţă cu copilul lor real, uitând de cel imaginat şi chiar temut. A amâna acest moment înseamnă a lăsa părinţii în starea de nelinişte, cu riscul de a se forma în subconştientul lor nesiguranţe şi temeri inconştiente (lucru bine ştiut de părinţii copiilor născuţi prematur, care sunt despărţiţi de proprii copii brusc, imediat după naştere).
Siguranţa, încrederea şi fericirea care se creează în primele ore după naştere devin baza raportului dintre părinţi şi copil pentru anii care urmează; acele câteva momente conţin o mare valoare şi greşelile pe care le putem face în aceste minute ne-ar putea costa ani întregi pentru a le corecta.
Să ne amintim că pentru tată „naşterea” are loc în momentul când poate (în sfârşit) să-şi ţină copilul în braţe, să-l vadă cu ochii lui şi să fie la rândul lui (re)cunoscut. Imediat după naştere trebuie să iasă placenta şi uneori este necesară câte o cusătură mamei, toţi sunt ocupaţi, doar tatăl şi nou-născutul sunt fără nici o ocupaţie: de ce n-ar profita de situaţie să se cunoască?
A fost demonstrat că unica necesitate a unui nou-născut sănătos în primele minute de viaţă este de a fi uscat şi înfăşurat într-o cârpă caldă, orice altă operaţie de rutină ne-necesară este dăunătoare bonding-ului şi ar trebui deci amânată.
A fost de asemenea demonstrat că, lăsând în intimitate părinţii şi copilul, acesta se opreşte din plâns în câteva secunde şi se linişteşte mult mai repede, în comparaţie cu nou-născuţii separaţi de mamă imediat după naştere, care plâng mult mai mult şi se liniştesc foarte greu.
Am putea deci să ne întrebăm: de ce să fim o naţie de oameni care face copiii să plângă chiar din primul moment de viaţă? Cercetările din ultimii ani au arătat că favorizarea bonding-ului încă din primele momente după naştere permite o alăptare la sân mult mai uşoară, reduce riscul de depresie maternă, creşte încrederea în sine a copilului şi uşurează mai târziu relaţionarea cu ceilalţi.
Dacă am descoperit de ce cuvântul bonding este atât de important şi atât de plin de sensuri, putem începe să-l considerăm la fel de important ca şi cuvântul respiraţie sau cuvântul mâncare, şi să ne întrebăm câteodată: cum decurge bonding-ul acestui copil?