Atenţie, sunt pe punctul de a mă naşte!

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Andreina Balog

Din păcate nici unul dintre noi nu este în măsură să-şi aducă aminte de propria naştere. Ne putem însă imagina ceea ce am trăit în acel moment. Acest parcurs ne permite să înţelegem în profunzime naşterea propriilor noştri fii şi în acelaşi timp să încercăm să retrăim propria noastră naştere.

Ştim că a sta în burtica mamei, scufundaţi în lichidul amniotic, ne dă posibilitatea de a nu simţi forţa gravitaţiei şi, deci, de a sta comozi chiar şi cu capul în jos. Lichidul care ne înconjoară reuşeşte să reducă stimulii luminoşi şi să-i atenueze pe cei sonori; putem simţi bine zgomotele produse de intestinele mamei şi mai puţin bine sunetul bătăilor inimii şi al respiraţiei sale. În realitate nu suntem niciodată în linişte şi nu suntem niciodată cu adevărat imobili. Chiar si atunci când mama doarme, mişcarea ritmică a respiraţiei sale reuşeşte să ne legene (prin intermediul diafragmei). Pereţii uterului ne ating şi ne mângâie încontinuu, în special în ultimile săptămâni ale sarcinii, când spaţiul devine cu adevarat mic (în momentul în care mama umblă, masajul uterului este o adevarată plăcere).

Când soseşte ora naşterii creierul nostru stabileşte o strânsă legătură cu cel al mamei; ne trimitem reciproc diferite mesaje sub forma hormonilor pentru a ne pune de acord asupra modului de a o face.

Placenta se activează pentru a organiza evenimentul şi uterul începe să lucreze pentru a ne pregăti calea de ieşire. Contracţiile au tocmai această funcţie preparatorie precisă şi asta provoacă o reducere a fluxului sanguin şi a oxigenului. Dar să nu vă fie frică deoarece noi, nou-născuţii, suntem în mod fericit pregătiţi; natura, cunoscând bine dificultatea naşterii, ne-a dat un sânge special pentru a suporta carenţele de oxigen. Avem hematocritul asemănător unor atleţi de mare performanţă (însă noi ne procurăm singuri eritropoietina, nu o cumpărăm de la magazin!). De fapt suntem deja obişnuiţi cu puţin oxigen deoarece mama nu reuşeşte să respire pentru amândoi şi uite aşa ne obişnuim să trăim ca şi alpiniştii la 7000-8000 metri altitudine. Rezistenţa noastră la această carenţă de oxigen ne va fi foarte preţioasă imediat după naştere, pentru a rezista câteva minute dacă aerul nu ajunge imediat în plămâni şi în sânge. Datorită acestei particularităţi suntem mult mai rezistenţi decât adulţii şi putem suporta chiar şi câteva minute hipoxia, fără a risca daune creierului.

Pentru a reuşi să trecem fără probleme prin canalul vaginal natura ne-a înzestrat, pentru încă o dată, cu multe capacităţi speciale: oasele craniului nostru nu sunt unite între ele, iar aceasta le dă calitatea de a fi elastice (dacă e necesar putem să reducem circumferinţa craniului până la 2 cm). Chiar şi celelalte oase şi articulaţii ale corpului nostru sunt foarte elastice şi rezistente la tracţiune.

Şi când ne gândim că adulţii ne consideră slabi şi delicaţi! În realitate chiar ei ar fi cei care nu ar suporta fără daune trauma naşterii.

Când reuşim în sfârşit să ieşim cu capul sau cu spatele ştim că efortul nostru e aproape terminat. Dar, imediat după, ne dăm seama că ceea ce am trăit până în acel moment a fost complet mişcător şi că noile senzaţii sunt atât de diverse încât ni se pare că suntem pe punctul de a muri. Simţim imediat că suntem pe punctul de a cădea din cauza unei forţe ce ne atrage în jos, după care suntem loviţi de lumini şi zgomote violente, care ne fac rău fără filtrul procurat de lichidul amniotic; chiar dacă în cameră este cald simţim frigul pentru că suntem uzi (senzaţia se aseamănă puţin ieşirii de sub un duş foarte cald). Nu cădem însă, pentru că mâini sigure ne susţin, dar a fi atins şi manevrat în acel mod e înspăimântător, unde a dispărut masajul dulce al uterului?

Tot acest proces are în schimb o utilitate certă: înregistrând toate aceste senzaţii, creierul nostru înţelege că s-a schimbat totul într-un ritm alert şi începe să trimită instrucţiuni precise organelor pe care le controlează.

Atenţionează cutia toracică şi plămânii încep să facă intrare aerului, dar alveolele fac încă un efort pentru a se deschide deoarece trebuie să învingă rezistenţa elastică iniţială (acelaşi efort care se face în momentul în care trebuie să umfli pentru prima oară un balon, după primul efort e mult mai uşor să sufli aerul în el). Pentru a face aceast lucru, pentru a respira eficient, suntem obişnuiţi să plângem; plânsul măreşte capacitatea noastră de a respira. Odată rezolvată această problemă, vedem că avem încă multe motive pentru a ne lamenta!

În acelaşi timp sângele cordonului nostru ombilical, care înainte se ducea la placentă, acum se întoarce la inima noastră şi e disponibil pentru plămâni. Pe când ne aflam în uter plămânii noştri nu trebuiau să funcţioneze şi era inutil să primească sânge; acum, conţinând aer, au nevoie de sânge pentru a transporta oxigenul spre întregul organism. În câteva secunde deci, inima noastră trebuie să-şi schimbe circulaţia; natura ştia deja aceast lucru şi a prevăzut pentru încă o dată totul. În timp ce în uter sângele venos şi arterial puteau să se amestece, acum în câteva minute s-a realizat separarea inimii în ventricolul drept si ventricolul stâng*. Aşa se formează circulaţia pulmonară şi cea sistemică ce ne vor însoţi pentru tot restul vieţii.

Aproape fără să ne dăm seama ne găsim în situaţia de a respira singuri şi de a şti să oxigenăm automat organele noastre interne şi nimeni nu ne-a învăţat!

Imediat după naştere, la două-trei minute, dacă cineva ne usucă şi ne îmbrăţişează, reuşim să ne relaxăm şi încetăm să ne mai lamentăm. Atunci putem deschide ochii pentru a privi liniştiţi şi satisfăcuţi în jur. În puţine minute, cu toate că in jur totul s-a schimbat, organismul nostru şi-a modificat toate funcţiile şi ne simţim bine, adaptaţi situaţiei noi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: probabil acesta este miracolul naşterii, miracol pe care nici un om de ştiinţă nu va fi capabil să-l explice vreodată.

Acum că suntem liniştiţi în braţele mamei (cât e de frumoasa văzută şi de afară!) expresia feţei noastre e relaxată şi pare să exprime toată încrederea noastră în viitor.

Înţelegem că se prepară doi săculeţi apetisanţi cu lapte şi ne împingem feţişoara tot mai în sus în căutarea feţei mamei noastre, obosite, dar aproape mai fericită decât noi. Dacă suntem atenţi şi dacă în jurul nostru nu e prea mare confuzie ne dăm seama că e prezentă şi o altă persoană la fel de emoţionată; până astăzi am perceput-o de departe, dar nu am cunoscut-o bine. Trebuie acum să-i atingem pielea şi să-i simţim mirosul, sperăm că cineva ne va purta în braţele sale. Nimeni nu ne-a spus niciodată că acela este tatăl nostru, dar fiecare dintre noi are deja la naştere zece miliarde de celule în creier şi înăuntrul fiecăreia dintre ele sunt prezenţi 46 de cromozomi, jumătate din aceştia ai lui ...

*(nota traducătorului: ventricolele existau practic şi inainte de naştere, doar că erau comunicante; acum această comunicare s-a întrerupt.)

Textul in limba originală

Comentarii/discuţii pe marginea subiectului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  5 afisari în luna aceasta
  9 afisari în luna trecuta
  2835 afisari din 17.01.2008.