Ce este şcoala de fapt (1)

Autoare: Diana Voicu

Oamenii par să aibă idei foarte clare în privinţa şcolii şi a necesităţii şcolarizării. S-ar putea spune că au chiar certitudini, care ajung până la a considera şcolarizarea şi educaţia ca fiind sinonime. Pe scurt, din discursul majorităţii se desprind aproape ca axiome următoarele idei:

1) Şcolarizarea este singurul mod de a primi educaţie de calitate.
2) Şcolarizarea este singurul mod în care copiii învaţă să socializeze corect şi sănătos.
3) Şcolarizarea este singura bază solidă, fără de care nu poţi avea succes în viaţă în societatea noastră.

Înainte de a începe dezbaterea pe tema lor, este necesară puţină istorie privind şcoala şi şcolarizarea obligatorie.
Şcolile au apărut în era industrială, dintr-o necesitate evidentă de a alfabetiza largi mase de oameni care aveau nevoie să se adapteze la o societate în schimbare. Ideile naţionaliste şi cele privind drepturile omului şi obligaţiile statelor apăruseră la orizont, prin urmare alfabetizarea era un act important atât din punct de vedere economic - societatea preponderent rurală se restrângea din ce în ce mai mult în favoarea industrializării, cât şi politic - statele trebuiau să aibă cetăţeni cât mai “de calitate” şi să fie ele însele privite ca fiind implicate asistenţial în viaţa propriilor cetăţeni. Prin urmare, statele au început să ofere educaţie elementară copiilor: scris, citit, socotit. În România, care a fost o ţară preponderent rurală (80% ) până în timpul regimului comunist, industrializarea fiind făcută artificial, lucrurile nu s-au mişcat foarte rapid în trecut.

Până în 1948, când regimul a naţionalizat învăţământul din raţiuni politice evidente, pe lângă şcolile publice funcţionau, conform legii, şcoli private, şcoli confesionale şi educaţia în familie.

Este evident că şcolarizarea elementară oferită de către stat cetăţenilor săi a fost o iniţiativă bună. În acea epocă a unei majorităţi analfabete, când cărţile nu erau la îndemâna oricui şi numărul lor era restrâns, când societatea trecea de la un mod de viaţă feudal şi preponderent agrar la era industrială, oamenii obişnuiţi nu ar fi avut acces la educaţie decât în acest fel. Problema este însă că statul nu s-a mai oprit. Magia faptului că avea puterea de a umple capetele tinerelor vlăstare ale patriei cu tot felul de idei l-a atras ireparabil şi a început să o folosească din ce în ce mai mult.

A urmat epoca imperativelor naţionale şi toţi cetăţenii trebuiau să cunoască şi să se unească în sprijinul unor idei măreţe. Şcolarizarea şi-a extins competenţele asupra formării conştiinţei cetăţeneşti şi a difuzării de idei şi informaţii pe care statul le considera importante în diverse momente.

Odată cu instaurarea comunismului, şcolarizarea controlată în întregime de stat a devenit un lucru foarte important. În Germania, ţară cu tradiţie în educaţia în familie şi în aplicarea diverselor filosofii educaţionale (spre exemplu Waldorf), învăţământul a fost naţionalizat în vremea lui Hitler; orice regim totalitar (şi cel românesc nu putea face excepţie) a văzut în şcolarizarea obligatorie a copiilor un instrument de care nu se putea lipsi în difuzarea ideilor sale şi în impunerea controlului.

După 1990, deşi legea învăţământului a fost schimbată (de nenumărate ori) de formă, fondul problemei a rămas acelaşi: statul emite un curriculum unic, oficial şi elevii trebuie să îl urmeze întocmai. Şcolile particulare şi cele confesionale nu fac excepţie: dacă vor să studieze alte materii, elevii nu o pot face decât în plus faţă de curriculum-ul unic, iar aceste iniţiative trebuie autorizate de către stat.

În era informaţiei însă, realităţile de acum 150 de ani sunt foarte departe, iar principiile altruiste ale începuturilor şcolarizării nu îşi mai găsesc aplicaţia. În plus, şcolarizarea în sine este de nerecunoscut dacă o comparăm cu ce se întâmpla la început; acest lucru se întâmplă deoarece statul şi-a arogat din ce în ce mai multe competenţe, încercând (şi reuşind) să creeze impresia că fără acest sistem nu se poate, ceea ce a dus la crearea celor trei mituri despre care vorbeam la început. Să le luăm pe rând.

1) Şcolarizarea este singurul mod de a primi educaţie de calitate.

Să denumim acest mit “mitul incompetenţei”; acesta încearcă să ne readucă imaginar în situaţia de acum 150 de ani, spunându-ne că nimeni nu este capabil să îi înveţe pe copii ceea ce au nevoie să ştie, în afara unor specialişti autorizaţi, care nu sunt de găsit decât în şcoli. Acest mit conţine mai multe asumpţii false: copiii ar avea nevoie să ştie neapărat tot ceea ce conţine curriculum-ul unic emis de către stat; profesorii din şcoli ar fi “specialişti” atât în domeniul pe care îl predau cât şi în diverse metode de predare; altă cale nu există, sau este mult inferioară.

Copiii nu au nevoie să ştie tot ceea ce se predă acum în şcoli. Drept dovadă că nici cei mai “silitori”, după câţiva ani (deşi în general este vorba despre doar câteva săptămâni) de la terminarea şcolii, nu mai ştiu decât aproximativ 20% din tot ceea ce au “învăţat” acolo. Ghilimelele au fost folosite deoarece procesul de a memora diverse informaţii cu scopul de a le reproduce la o eventuală testare nu se poate numi învăţat.

De altfel, majoritatea acelor informaţii sunt informaţii cu care elevii nu se vor mai întâlni niciodată în timpul vieţii lor. Şi, dacă ar avea nevoie de ele, sau ar fi interesaţi de ele cândva, în viitor, în epoca noastră nu le-ar trebui mai mult de 10 secunde să aibă acces la aceste informaţii. Şi apoi, fireşte, să le înveţe cu adevărat.

Unii spun, bazându-se pe nişte teorii de mult contrazise, că memorarea a tot felul de lucruri este importantă pentru dezvoltarea creierului sau pentru păstrarea lui activă; ei aduc această idee în sprijinul metodelor şcolare. Este însă o idee nu numai greşită, dar chiar contrazisă de cercetările recente (şi acest lucru este vizibil cu ochiul liber): memorarea de informaţii fără o motivaţie interioară, cu efort, inhibă curiozitatea naturală care ne face să învăţăm cu plăcere. Cum spunea Einstein : “Este o greşeală foarte gravă să crezi că bucuria de a vedea şi de a cerceta poate fi promovată prin metode coercitive şi prin cultivarea simţului datoriei.”

Da, oricine are nevoie de nişte baze, de o educaţie elementară care trebuie să includă cititul, scrisul şi socotitul. Apoi poate şi oarece istorie, geografie şi tot aşa. Dar gradul de specializare la care se ajunge în şcoli în fiecare dintre aceste domenii este mult exagerat. Şi nu este rezultatul unor nevoi reale ale cetăţenilor, ci rezultatul unor nevoi ale acestui mega-sistem birocratic, care este învăţământul public al unui stat.

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  8 afisari în luna aceasta
  9 afisari în luna trecuta
  3073 afisari din 17.01.2008.