Antrenamentul bebeluşilor pentru toaletă - Comunicarea eliminării

Autoare: Regine A. Schön, Maarit Silvén

Tradus de Claudia Neacşu

Apropierea fizică prelungită între îngrijitor şi copil facilitează şi o abordare naturală a antrenamentului pentru toaletă, abordare care încă se aplică la scară largă în multe societăţi neindustrializate (Bauer, I., 2001; Boucke, 2002; Rugolotto, Ball, Boucke, Sun, şi deVries, în presă).

Contrar impresiei generale, s-a descoperit că bebeluşii sunt conştienţi de funcţiile lor de eliminare încă de la naştere şi că au, într-o anume măsură, controlul muşchilor sfincterieni încă de foarte devreme. Majoritatea bebeluşilor semnalizează în vreun fel cu puţin timp înainte, în timpul sau imediat după urinare şi defecare. Unele semnale sunt foarte evidente, în timp ce altele pot fi mai subtile. Semnalele posibile includ: diferite expresii faciale, clipitul, încordarea muşchilor abdominali, scuturatul, schimbări ale respiraţiei, schimbări comportamentale ca liniştirea sau agitaţia de moment, precum şi sunete de scremut, plâns, scâncit, suspinat sau articularea unui sunet specific pentru toaletă.

Acordând atenţie semnalelor de eliminare ale copilului şi devenind conştient de obiceiurile lui zilnice de eliminare, este posibil ca îngrijitorul să identifice şi să răspundă nevoilor de eliminare ale copilului. Răspunsul ia forma de a-l sprijini pe copil într-o poziţie convenabilă deasupra unui recipient, în acelaşi timp putându-se da un semnal vocal sau verbal, ca de exemplu, un sunet cu “şşşşşşş” sau o propoziţie scurtă ca “trebuie să faci pişu?” (vezi Figura 5 cu diferite locaţii şi poziţii de eliminare). În scurt timp, copilul va ajunge să asocieze poziţia respectivă, locaţia şi sunetul cu activitatea la toaletă şi va începe să elimine la semnal. În timp, copilul va comunica el însuşi către îngrijitor, din ce in ce mai clar, în avans, nevoile sale de a urina şi defeca.

După ce îngrijitorul şi copilul au învăţat să se acordeze reciproc referitor la problema toaletei, acest proces reciproc de a percepe şi răspunde la semnalele celuilalt duce la situaţia în care majoritatea eliminărilor să aibă loc la locaţia dorită sau deasupra recipientului stabilit. “Accidentele” pot apărea în prima fază a antrenamentului, dar frecvenţa lor va scădea cu timpul. În acest context, mulţi îngrijitori decid să folosească scutece ca şi măsură de precauţie în caz că nu prind semnalele micuţului în timpul nopţii sau în situaţiile în care murdărirea sau udarea ar fi deranjante, ca în timpul călătoriilor sau când ştiu că nu vor putea răspunde nevoilor de eliminare ale bebeluşului. Mulţi părinţi care folosesc această metodă lasă totuşi copilul fără scutec cel puţin o parte a zilei.

Copiii cu care s-a procedat astfel încheie antrenamentul pentru toaletă undeva între vârsta de 6 luni şi cea de 2 ani. Părinţii occidentali care folosesc comunicarea eliminării raportează în general o continenţă diurnă considerabilă înainte de vârsta de 18 luni (L.Boucke, Personal communication, 2006). În multe societăţi neindustrializate, unde copiii sunt lăsaţi în mod curent cu fundul gol şi unde locaţiile potrivite pentru evacuare nu sunt delimitate aşa de strict ca în ţările industrializate, multe mame raportează încheierea antrenamentului pentru toaletă la 6-12 luni (vezi şi deVries, 1977). Continenţa diurnă este atinsă de obicei înaintea celei nocturne. Chiar după ce s-a ajuns să fie uscaţi în mod considerabil, copiii foarte mici au încă nevoie de ajutorul îngrijitorului cu dezbrăcatul şi îmbrăcatul, cu dusul la toaletă în timp util şi cu poziţionarea în timpul eliminării.

Abordarea în discuţie poate fi implementată de la naştere şi e de dorit să fie începută în primele luni de viaţă pentru a beneficia la maxim de avantajele sale. Când însă bebeluşilor li se permite să elimine în scutec ca regulă, ei pierd treptat simţul funcţiilor lor de eliminare, antrenamentul convenţional pentru toaletă de mai târziu, din prima copilărie, fiind mult mai problematic. În orice caz, antrenamentul bebeluşilor pentru toaletă part-time, dar cu o implementare destul de consecventă, este o alternativă posibilă.

Comunicarea eliminării este o modalitate blândă şi plină de respect de a privi una dintre nevoile fiziologice primare ale bebeluşului şi se bazează pe un efort comun de încredere reciprocă, intimitate şi comunicare continuă. Este de dorit un îngrijitor implicat şi răbdător, cu o atitudine relaxată vis-a-vis de eventualele rateuri, care sunt parte componentă inevitabilă a procesului.

Este important de reţinut că prezenta abordare nu trebuie confundată cu antrenamentul timpuriu dur şi rigid pentru toaletă, metodă folosită la începutul sec 20 şi prezentată de psihologia comportamentală (după cum se vede şi în deVries şi deVries, 1977). Deşi antrenamentul bebeluşilor pentru toaletă este consumator de timp, trebuie să reţinem că antrenamentul pentru toaletă va lua timp, indiferent de metodă. Un avantaj al începerii devreme este că bebeluşii sunt foarte conştienţi de nevoile lor de eliminare, cooperanţi şi dornici să ia parte la proces, pe când prichindeii, de obicei, arată mai puţin interes de a se conforma antrenamentului la oliţă. În plus, antrenamentul convenţional pentru toaletă poate confuza copilul: ceea ce era comportament acceptabil (murdărirea scutecelor) devine brusc inacceptabil după o anumită vârstă.

În ce măsură antrenamentul precoce pentru toaletă poate fi implementat în contextul societăţilor occidentale industrializate a fost descris în două cărţi recente, foarte cunoscute (Bauer, I.,2001; Boucke, 2002). În literatura de specialitate privind îngrijirea bebeluşilor, antrenamentul bebeluşilor pentru toaletă, spre deosebire de cel al prichindeilor, cu excepţia unor menţiuni sporadice (e.g., Ainsworth, 1967; deVries and deVries, 1977; Gersh, 1978; Ravindranathan, 1978) nu a fost luat în considerate deloc până destul de recent. În acele momente când a fost abordat subiectul, era vorba despre modalităţi de îngrijire a copiilor din culturi ne-occidentale. Multe din exemplificări au fost doar anecdotice. În orice caz, apar noi şi noi discuţii semnificative despre antrenamentul bebeluşilor pentru toaletă şi în contextul occidental (Rugolotto et al., în press; Sun and Rugolotto, 2004) şi odata cu apariţia primului studiu la scară largă asupra antrenamentului precoce pentru toaletă bazat în mod predominant pe subiecţi occidentali (L. Boucke, Personal communication, 2006), a devenit în sfârşit disponibilă informaţia documentată pentru a confirma multe din supoziţiile ridicate de rapoartele anterioare, mai puţin sistematice. În acelaşi timp, aceste rezultate mai provoacă şi punctual de vedere pediatric curent, conform căruia bebeluşii nu ar fi pregătiţi pentru toaletă până la vârsta de 18-24 luni (American Academy of Pediatrics, 1998; Stadtler, Gorski, and Brazelton, 1999).

Textul în original, pag 121-128

Comentarii/discuţii pe marginea articolului


© attachmentparenting.ro



  1 vizitator este online
  8 afisari în luna aceasta
  8 afisari în luna trecuta
  7270 afisari din 17.01.2008.