Copiii imită foarte mult comportamentul celor din jurul lor. Când sunt înconjuraÅ£i de oameni care-i iubesc ÅŸi le răspund cu respect ÅŸi empatie, răspund ÅŸi ei într-o manieră similară. Dar dacă sunt atentă, răspunzând cu drag nevoilor copiilor mei, fără să extind acest comportament atent către cei din afara familiei? Nu mă pot abÅ£ine să nu-mi pun problema cum îi va afecta acest lucru pe copiii mei.
Nu sunt un fan înrăit Star Trek, dar există un episod care m-a impresionat în mod deosebit: “Empatica”. Copiil fiind, am fost profund impresionată de abilitatea acelei persoane de-a simÅ£i ÅŸi absorbi durerea altor oameni. Îmi amintesc de câmpul ei emoÅ£ional extins ÅŸi de ochii empatici ÅŸi simÅ£eam că ar fi capabilă să se muleze în jurul meu ÅŸi să mă asculte, să mă facă să mă simt iubită ÅŸi să extragă toate suferinÅ£ele copilăriei.
Definirea ÅŸi descrierea empatiei
În general, oamenii sănătoÅŸi ÅŸi echilibraÅ£i sunt capabili de empatie. Persoanele empatice pe care le cunosc se opresc din ceea ce fac, îÅŸi dau jos ochelarii ÅŸi se aÅŸează, ca să se concentreze pe deplin la persoana cu care au de-a face. Au capacitatea de-a simÅ£i ce gândesc ÅŸi simt alÅ£ii, căpătând astfel o impresie despre nevoile lor subliminale. Apoi, sunt capabile să exprime, să reflecte sentimentele altor oameni în aÅŸa fel ca ei să se simtă înÅ£eleÅŸi. Răspunzând empatic, sunt capabile să lase propriul univers emoÅ£ional deoparte de emoÅ£iile celorlalÅ£i; nu se “pierd” emoÅ£ional în problemele altora. Gravităm în jurul acestor persoane, datorită capacităţii lor de a relaÅ£iona, ne simÅ£im înÅ£eleÅŸi de către ei. Sunt prietenii pe care-i tot doreÅŸti aproape.
Oamenii empatici pe care-i cunosc se simt îmbogăţiÅ£i atunci când sunt înconjuraÅ£i de oameni cu puncte de vedere diferite, veniÅ£i din medii diferite. Ei acordă valoare experienÅ£ei altor oameni, îi acceptă pe ceilalÅ£i aÅŸa cum sunt ÅŸi apreciază diversitatea. Ei se îndreaptă spre alÅ£ii pentru a se conecta. Caută comuniunea. Sunt dispuÅŸi la compromis. Caută teren comun. Încearcă să se identifice cu alÅ£ii, acordându-le clemenţă, fiind flexibili, deschiÅŸi, căutând modalităţi de a le valida părerile. Ascultă mult, intens ÅŸi vorbesc mai puÅ£in.
Apoi, aceÅŸti oameni perspicace se pare că au capacitatea de-a se vedea pe ei înÅŸiÅŸi prin ochii celorlalÅ£i. Acest fapt le permite să fie conÅŸtienÅ£i de sine (nu încrezuÅ£i) ÅŸi, în consecinţă, conÅŸtienÅ£i de felul în care vorbele ÅŸi faptele lor îi afectează pe alÅ£ii. Pot chiar să fac un pas mai departe în aÅŸa fel încât să vadă situaÅ£ia dintr-un “al treilea punct de vedere”, altul decât al lor ÅŸi al interlocutorilor. Această pespectiva suplimentară ajută la mimimizarea conflictelor ÅŸi neînÅ£elegerilor. BineînÅ£eles, dacă au rănit din greÅŸeală sentimentele cuiva, au capacitatea de a-ÅŸi cere scuze fără a fi defensivi.
Tind să fiu cât mai aproape de aceÅŸti “empaÅ£i” în interacÅ£iunile mele cu alÅ£ii, cu atât mai mult în rolul meu de părinte.
A fi părinte empatic
A fi părinte empatic implică toate cele de mai sus. Pentru a menÅ£ine o legătură strânsă cu copiii mei, este esenÅ£ial să mă străduiesc să răspund cu dragoste în interacÅ£iunile noastre. Vreau să relaÅ£ionez bine cu ei, să simt ceea ce ei simt, să-i ajut să-ÅŸi exprime în cuvinte gândurile ÅŸi sentimentele ÅŸi să le anticipez reacÅ£iile ÅŸi nevoile. AÅŸ vrea să mă opresc, să mă aÅŸez la nivelul lor, să mă uit cu dragoste în ochii lor ÅŸi să le acord atenÅ£ie completă. Trebuie să ascult, să ascult, să ascult, să-i ajut să se simtă înÅ£eleÅŸi ÅŸi să-i accept drept indivizii unici care sunt. Trebuie să-mi menÅ£in lumea sentimentelor mele deoparte de a lor. Trebuie să fiu flexibilă ÅŸi dispusă la îmbunătăţirea limbajului, gândurilor ÅŸi faptelor ÅŸi să-mi recunosc greÅŸelile. Este necesar să fiu capabilă să mă retrag ÅŸi să mă gândesc la evenimentele zilei, să analizez felurile în care le-am oferit copiilor mei susÅ£inere ÅŸi dragoste necondiÅ£ionată ÅŸi să găsesc moduri de a menÅ£ine legătura cu ÅŸi mai multă uÅŸurinţă. Copiii se bazează pe capacitatea mea de a mă conecta - ÅŸi reconecta- cu ei. Åžtiu instinctiv că abilităţile lor de a se descurca ÅŸi chiar de a supravieÅ£ui depind de o conexiune bună cu mine.
Sunt uimită de marea responsabilitate pe care mi-am asumat-o aducând copii pe lume. Cum pot să îndeplinesc nevoile copiilor mei în aÅŸa fel încât să-i îndrum să devină adulÅ£i empatici, iubitori, încrezători?
Păi, sincer, nu sunt sigură de răspunsul la această întrebare, dar presupun că are de-a face cu a fi eu însămi părinte empatic, iubitor, încrezător. Ceea ce ÅŸtiu sigur este că am copiii aproape să mă ajute. Fiica mea îmi spune că mintea îmi zboară aiurea. Pentru a-mi atrage atenÅ£ia, îmi spune “vorbeÅŸte cu mine, mami, vorbeÅŸte cu mine”. Vrea să zică “mama, opreÅŸte-te. Ascultă-mă. Implica-te în ceea ce-Å£i spun. Reflectă verbal ceea ce-Å£i spun, ca să fiu sigură că mă înÅ£elegi.”
Copiii îmi sunt profesori. Învăţ atât de multe de la ei despre viaţă, despre a trăi clipa, despre iubire, despre mine însămi. Ei au trezit în mine sentimente puternice de dragoste necondiÅ£ionată. Este un fel de dragoste de care credeam cândva că nu sunt în stare - să o ofer sau să o primesc. Copiii sunt iubitori în mod natural, iartă repede ÅŸi trec mai departe. Ei învaţă să pună condiÅ£ii iubirii lor doar dacă sunt iubiÅ£i condiÅ£ionat.
Empatia în acÅ£iune
Fie că sunt copiii mei încântaÅ£i sau fericiÅ£i, triÅŸti sau furioÅŸi, temători sau înÅ£elegători, plictisiÅ£i sau blegi, vreau să rezonez cu ei ÅŸi le accept sentimentele. Nu îmi este întotdeauna uÅŸor. Am crescut într-o societate care împărÅ£ea sentimentele în “pozitive” ÅŸi “negative”. Am fost învăţată să apreciez aÅŸa-zisele sentimente pozitive ÅŸi să le resping pe cele aÅŸa-zis negative. Nu văd cauza acestei dihotomii, aÅŸa că am decis să le pun pe toate în aceeaÅŸi “cutie”, numită generic “sentimente”.
Problema mea este că nu prea am experienţă în a face faţă acelor sentimente pe care am fost învăţată să le resping - la mine sau la alÅ£ii. Caut intenÅ£ionat modalităţi de a-mi susÅ£ine copiii, indiferent de ceea ce simt. Asta nu înseamnă că evit să le răspund cu ceva ce nu vor să audă, de frică să nu stârnesc anumite sentimente. Există momente când trebuie să pun punct anumitor fapte sau comportamente, să le redirecÅ£ionez atenÅ£ia, să refuz o cerinţă, să fac o sugestie etc. Da, uneori îmi supăr copiii cu ceea ce le spun. Modul cum o fac este însă ceea ce contează. Iată o procedură pe care o folosesc pentru a-mi susÅ£ine copiii cu blândeÅ£e ÅŸi empatie, în următoarele situaÅ£ii: Copilul (1) aruncă o jucărie (2) vrea să vizităm un prieten, dar e prea târziu (3) vrea să mai mănânce o prăjitură, chiar înainte de cină.
1. Încurajez o soluÅ£ie: Dacă se poate, fără să mă opun vehement, îi propun să vină cu o soluÅ£ie propie, acceptabilă, fapt care tinde să fie mai eficient decât să vin eu cu una. “Dacă tot nu poÅ£i să arunci jucăria, ce poÅ£i să arunci? Sau unde putem merge să o arunci?” “Fiindcă se face târziu, te gândeÅŸti când putem merge altădată să-Å£i vezi prietenul?” “Am pus prăjiturile deoparte, pentru că pun masa în câteva minute. Dacă Å£i-e aÅŸa de foame, poÅ£i să te gândeÅŸti la ceva mai sănătos de ronţăit înainte de cină?”.
2. Empatizez cu sentimentele copilului: Dacă se supără, îi accept ÅŸi validez sentimentele de furie, tristeÅ£e, frustrare ÅŸi-i spun că înÅ£eleg ce simte, verbalizand aceste sentimente: “Presupun că eÅŸti foare furios, trist, dezamăgit. Te frustrează să nu poÅ£i face ceea ce vrei/să nu poÅ£i mânca ceea ce doreÅŸti.”
3. Explic propriile sentimente ÅŸi motivaÅ£ii: Este important ca fiul meu/fiica mea să ÅŸtie de ce simt ceea ce simt ÅŸi încerc să-i ofer corelaÅ£ii cu nevoile lui/ei interioare: “când arunci jucării grele prin casă, mi-e frica să nu loveÅŸti pe cineva. Tu ÅŸi cu mine trebuie să ne simÅ£im în siguranţă în casă”. “Sunt îngrijorată că n-o să ai destul timp să te joci cu prietenul tău, că vi se va face somn. Corpul ÅŸi mintea ta au nevoie de un somn bun noaptea”. “ Mă preocupă că nu-Å£i va fi destul de foame la cină. Corpul tău are nevoie de hrană variată ÅŸi sănătoasă”.
Copiii au nevoie de îndrumare oferită cu blândeÅ£e, fără învinovăţire, fără ameninţări sau pedepse. A fi empatic nu înseamnă că trebuie să-mi feresc tot timpul copiii de emoÅ£iile puternice, dar înseamnă să-i susÅ£in în experimentarea gamei largi de emoÅ£ii pe care copiii, ÅŸi toÅ£i oamenii, sunt făcuÅ£i să le simtă. Mai înseamnă că vreau să fiu flexibilă ÅŸi iau în considerare circumstanÅ£ele unice ale fiecărei situaÅ£ii care se iveÅŸte: Nu l-aÅŸ lăsa să arunce obiecte care pot răni pe cineva, însă când este destul de mare să înÅ£eleagă importanÅ£a hranei sănătoase, i-aÅŸ spune părerea mea, dar i-aÅŸ lăsa lui decizia de a mânca sau nu acea prăjitura în plus.
Orbitele empatiei
Ca să mă întorc la subiectul din Star Trek, îmi place să mă gândesc la fiecare dintre noi ca la un soare (sau o stea) în jurul căruia se învârt planete pe diferite orbite, aceste planete reprezentând toate persoanele cu care venim în contact. Pe orbita cea mai apropiată gravitează familia nucleară. Mai încolo, se află familia extinsă ÅŸi/sau prietenii apropiaÅ£i, gravitând în jurul nostru. Dincolo fac o miÅŸcare de revoluÅ£ie prietenii. Mai departe sunt cunoÅŸtinÅ£ele noastre. La cea mai mare distanţă se miÅŸcă pe orbite străinii. Cu cât este mai departe orbita, creÅŸte ÅŸi numărul de persoane care o ocupă. BineînÅ£eles că disipăm mult mai mult din energia noastră empatică în interacÅ£iunile cu cei mai apropiaÅ£i, dar există ÅŸi situaÅ£ii când ne conectăm cu persoane complet necunoscute în întâlniri puternic empatice.
BebeluÅŸii cunosc un număr destul de redus de persoane, cel mai adesea mama, tatăl, fraÅ£ii, poate ÅŸi câÅ£iva membri ai familiei extinse. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât sunt mai centraÅ£i pe familie. Cum oamenii pot fi concentraÅ£i pe sine ca indivizi, tot aÅŸa pot fi ÅŸi “absorbiÅ£i” de familie, fapt care, până la un anumit punct, este sănătos. La un moment dat, după ce am cultivat în copiii noÅŸtri o bază sigură, putem să le dăm drumul, încet-încet, pe măsură ce caută să se îndepărteze, să cunoască lumea ÅŸi ceea ce are ea de oferit. Trebuie să fim atenÅ£i la semnalele lor, să aÅŸteptăm să fie pregătiÅ£i ÅŸi să-i lăsăm să plece ÅŸi să exploreze. Între timp, privim ÅŸi aÅŸteptăm ÅŸi suntem pregătiÅ£i să-i primim cu braÅ£ele deschise când se întorc. Intervenim când sunt în pericol de a fi răniÅ£i grav, fizic sau emoÅ£ional. Pe măsură ce încep să exploreze ÅŸi să ne însoÅ£ească dincolo de lumea apropiată, încep să interacÅ£ioneze cu persoane din afara familiei nucleare - familia extinsă, prieteni apropiaÅ£i, cunoÅŸtinÅ£e ÅŸi, cateodată, persoane necunoscute. ÎnÅ£elegerea lor despre cum interacÅ£ionăm noi cu alÅ£ii de dezvoltă ÅŸi ea.
Chiar ÅŸi un copilaÅŸ foarte mic poate prelua din vibraÅ£iile pozitive sau negative pe care le transmitem altora. AÅŸadar, a fi părinte empatic înseamnă mai mult decât a ne concentra pe nevoile familiei restrânse. Presupune să văd lumea micii mele familii în corelaÅ£ie cu lumea care o înconjoară. Mă văd pe mine ca fiind totul pentru copii mei, dar abia o mică stea în galaxia umanităţii. Copiii au nevoie să mă vadă manifestând empatie către alte persoane, chiar ÅŸi străine, altfel le ofer un standard dublu care induce confuzie. Dar, poate mai important decât asta, în interacÅ£iunile mele empatice cu alÅ£ii îmi îndeplinesc nevoile mele de comuniune ÅŸi respect reciproc. Copiii pot fi în cetrul vieÅ£ii mele, dar nu sunt în centrul universului. ToÅ£i avem locul nostru în lume ÅŸi nici o persoană nu este soarele în jurul căruia să se învârtă toÅ£i ceilalÅ£i. Ar lipsi o piesă din puzzle dacă aÅŸ omite să manifest empatie faţă de cei din afara familiei mele.
A trăi empatic
Când sunt bine conectată cu propria mea nevoie de autenticitate, simt ÅŸi interconectivitatea tuturor lucrurilor ÅŸi îmi vine în mod natural să extind un grad de empatie către oricine îmi iese în cale. În cele ce urmează sunt câteva exemple unde fac asta. Toate aceste situaÅ£ii implică a oferi celorlalÅ£i prezumpÅ£ia de nevinovaÅ£ie.
Când un alt copil îl răneÅŸte pe al meu: Chiar ÅŸi copiii crescuÅ£i de către părinÅ£i iubitori ÅŸi înÅ£elegători se întâmplă să lovească câteodată, să arunce cu obiecte sau să muÅŸte. Deseori fac aÅŸa ceva la vârsta când constată că au impulsul spre independenţă ÅŸi nu au încă abilităţile verbale să se exprime, aÅŸa că îÅŸi folosesc membrele ÅŸi dinÅ£ii. Când a fost rănit copilul meu, este uÅŸor să mă înfurii pe celălalt copil ÅŸi pe părintele său. Chiar în acel moment mă cuprinde furia, însă o accept spunându-mi “Uite, se pare că m-am înfuriat!” Respir adânc ÅŸi o las să se domolească, în loc să acÅ£ionez în virtutea ei. AÅŸ putea apoi să observ sentimentele care stau în spatele furiei; în acest caz, mi-e frică pentru siguranÅ£a copilului meu. Apoi aÅŸ putea schimba asta într-o ocazie să mă îndrept spre toÅ£i cei implicaÅ£i. O fi având părintele copilului care a fost brutal ceva probleme stresante acasă, probleme cu un impact deosebit asupra copilului? L-o fi provocat chiar copilul meu cu ceva? Sigur nu trebuie să iau întâmplarea în mod personal. În schimb, pot manifesta empatie nu numai către copilul meu, ci ÅŸi către celălat copil ÅŸi către părintele său.
Când comportamentul copilului meu îi afectează negativ pe alÅ£ii: Este important să mă gândesc nu doar la sentimentele ÅŸi nevoile copilului meu, dar ÅŸi la impactul pe care îl are comportamentul său asupra celorlalÅ£i. De exemplu, când tărăganeza lucrurile, făcându-i pe alÅ£ii să aÅŸtepte, poate trebuie pur ÅŸi simplu ajutat să grăbească procesul de a se pregăti. Aceasta poate însemna, în mod excepÅ£ional, împingerea uÅŸoară, împotriva voinÅ£ei lui. Pot folosi acest moment dificil drept încă o ocazie de a mă conecta empatic cu el, să-i accept sentimentele negative ÅŸi să îl ajut să le exprime. Apoi pot continua cu o explicaÅ£ie potrivită vârstei despre motivul pentru care am acÅ£ionat. Făcând asta, îl ajut să devină conÅŸtient ÅŸi de ceea ce experimentează alÅ£i oameni ÅŸi cum îi pot afecta acÅ£iunile lui.
Când copilul meu ÅŸi cu mine vedem un părinte care se poartă rău (strigă sau loveÅŸte) cu propriul copil în public: Vorbesc pe scurt cu copilul meu despre sentimentele celor patru părÅ£i implicate: copilul meu, eu însămi, părintele respectiv, copilul său. Această conversaÅ£ie poate avea loc chiar acolo, sau în altă parte, mai târziu, depinzând de situaÅ£ie ÅŸi de reacÅ£ia copilului meu. Pot începe prin a-i spune copilului meu ceea ce simt: “Of, sunt aÅŸa de tristă să văd că un părinte nu se poartă frumos / că-ÅŸi răneÅŸte copilul. Åži mi-e ÅŸi frică.” Aceasta aproape că o provoacă pe fetiÅ£a mea să-mi spună ce simtă. Sau pot s-o întreb pe ea prima. Apoi o asigur că n-o voi trata aÅŸa ÅŸi că nu voi lăsa pe nimeni să o trateze aÅŸa. Apoi menÅ£ionez sentimentele celuilalt copil: “Cred că ÅŸi copilul acela se simte foarte rănit, trist ÅŸi înfricoÅŸat acum”. Sau o pot întreba pe fetiÅ£a mea ce crede ea că simte copilul acela. Urmează să mă gândesc la ceea ce simte celălalt părinte: “Mama aceea trebuie să fie foarte obosită ÅŸi frustrate ÅŸi a uitat cum să fie blândă cu fiul ei.” Sau îmi întreb fiica de ce crede ea ca mama nu este blândă. Fiica mea a venit cu nistre răspunsuri foarte creative.
Îmi place ideea de a vorbi cu mama aceea (am o mai mare dificultate cu taÅ£ii în situaÅ£ii de genul acesta) ÅŸi de a oferi sprijin emoÅ£ional ÅŸi tangibil, mai întâi întrebând-o dacă vrea ajutor (de exemplu să-i pun cumpărăturile în coÅŸ). Dacă nu sunt în măsură să ajut, încerc măcar să spun ceva liniÅŸtitor pentru mamă, ceva de genul cât de obositor ÅŸi frustrant poate fi când eÅŸti părinte. Trebuie să recunosc că sunt situaÅ£ii când sunt prea ÅŸocată când văd anumite abuzuri ca să mai fac acest pas.
Dacă nu mă simt în siguranţă să vorbesc cu acel părinte, am observat că ajută ÅŸi numai să mă apropii ceva mai mult fizic de părinte ÅŸi copil, într-atât încât să-mi simtă prezenÅ£a. Respir adânc ÅŸi încerc să am gânduri paÅŸnice. Pot sau nu să mă uit înspre ei. Pot încerca să-i ofer o privire înÅ£elegătoare copilului, fără să vadă părintele. Dacă un copil simte că alÅ£i adulÅ£i dezaprobă abuzul, va căpăta putere ÅŸtiind că acel tratament este inacceptabil ÅŸi nu ceva meritat. Pe de altă parte, mă tem că dacă părintele simte că-i Å£in partea copilului fără să arăt înÅ£elegere ÅŸi faţă de situaÅ£ia sa, poate ajunge să pună vina tot pe copil pentru o “confruntare” jenantă (indiferent cu câtă blândeÅ£e îl abordez) ÅŸi să se răzbune mai rău pe copil, în particular. Dacă găsesc o cale să mă pun de partea mamei, aÅŸ putea să o înmoi un pic ca să se simtă înÅ£eleasă. Åži apoi, poate-poate ÅŸi ea va fi înclinată să arate mai multă înÅ£elegere către propriul copil.
Aceste feluri de situaÅ£ii pot varia mult în intensitate ÅŸi poate fi extrem de greu să le fii martor. Uneori poate fi mai bine să părăsesc locul imediat, mai ales dacă este ÅŸi copilul meu cu mine, iar abuzul e sever. BineînÅ£eles, prima mea prioritate este bunăstarea copilului meu; ÅŸi următoarea, a mea. Åži apoi, se poate ca nici bunăvoinÅ£a îndreptată spre un părinte abuziv să nu-i fie de folos copilului. Deseori, este dificil de stabilit dacă să te opui sau să ajuÅ£i un părinte, sau să faci ceva din fiecare; sau dacă ajută sau nu să vorbeÅŸti în favoarea copilului.
Când cineva îmi spune sau îmi face ceva rău: Aceasta e o ocazie grozavă să ofer un răspuns empatic pentru copiii mei. Decât să mă irit ÅŸi să proferez insulte, mă îndepărtez în liniÅŸte de acea persoană, mă întorc către copil ÅŸi-i ÅŸoptesc: “Uau! Cred că acea persoană este foarte nefericită acum. Mă inteb de ce? O fi avut o zi proastă la muncă?” Îmi ajut copilul să-ÅŸi imagineze ce poate să cauzeze furia, fără să o iau personal. Dacă este necesar, pot întotdeauna să “scot flăcări” mai târziu, relatând incidentul partenerului sau unui prieten.
În situaÅ£ii când trebuie să-mi apăr poziÅ£ia: Åži acest lucru poate fi făcut într-o manieră înÅ£elegătoare. De exemplu, când mi se bagă cineva în faţă ÅŸi ne grăbim, pot să-i spun cu blândeÅ£e “ScuzaÅ£i-mă, nu cred că m-aÅ£i văzut stând la coadă când aÅ£i sosit. În mod normal nu aÅŸ spune nimic, dar sunt foarte grăbită astăzi, ÅŸi vedeÅ£i, nici copiii nu mai au răbdare. AÅŸ dori să-mi reiau poziÅ£ia după persoana din faÅ£a dvs. Mă scuzaÅ£i.“ Copiii mă văd prelucrând situaÅ£ia cu fermitate ÅŸi diplomaÅ£ie.
Următoarele două situaţii pot să nu-i implice neapărat pe copii mei, dar pot să-i afecteze, cel puţin indirect:
Când cineva critică stilul meu parental: Este important pentru mine să interacÅ£ionez cu copiii mei de aÅŸa manieră încât să construiesc, mai degrabă decât să erodez, relaÅ£ia noastră strânsă. Oricum, în eforturile mele de a fi părintele care îmi doresc să fiu, par să înot împotriva curentului societăţii. Îmi pun tot sufletul în creÅŸterea copiilor mei, aÅŸa că atunci când alÅ£ii îmi critică stilul, poate fi foarte greu de suportat. Când consider că celelalte persoane sunt sincer interesate de binele copilului meu, tind să nu iau critica atât de personal ca în alte situaÅ£ii. Pot să ascult cu atenÅ£ie, să dau din cap ÅŸi să le mulÅ£umesc. Poate chiar găsesc o sămânţă de adevăr în spusele lor ÅŸi o iau în considerare. Îmi amintesc că nu e nevoie să-i contrazic explicit, ÅŸi cu siguranţă nu trebuie să le folosesc sfatul! Mai departe, fără să o spun, poate să-mi pară rău pentru cei care dezaprobă unele aspecte din viaÅ£a mea de părinte pentru că poate încă mai luptă în adâncuri cu dorinÅ£a de-a fi fost sau de-a fi avut astfel de părinÅ£i ei înÅŸiÅŸi.
Când alÅ£ii vor să vorbească despre “probleme de părinÅ£i”: Multor părinÅ£i le place să schimbe sfaturi între ei. Făcând asta, ne împlinim reciproc nevoile de apartenenţă, de contribuÅ£ie ÅŸi de sprijin. Ne flateaza să ni se ceară ajutorul, dar nu e ceva ce trebuie luat uÅŸor. Să dai sfaturi eficiente este o artă. Pam Leo, în cartea ei, Connection Parenting, a oferit un gând minunat: “Oamenilor nu le pasă cât ÅŸtim, până când nu ÅŸtiu cât ne pasă nouă”. Câteodată îmi dau seama, privind în urmă, că eram aÅŸa grăbită să dau soluÅ£ii, că nici nu ascultam în întregime ce întreba cealaltă persoană, nici nu luam destulă informaÅ£ie - sau nu ascultam destul de atent - ca să înÅ£eleg exact persoana respectivă. Iată câteva întrebări pe care trebuie să mi le pun când mi se cere sfatul:
- Chiar doreÅŸte un sfat persoana aceea? Sau cere de fapt sprijin ÅŸi empatie? De multe ori este vorba de a doua variantă. Empatia este un punct de plecare grozav. Câteodată este tot ce au nevoie oamenii.
- Răspund cu destulă smerenie? Sau profit de ocazie să-mi împărtăşesc cunoÅŸtinÅ£ele cuiva care s-a arătat vulnerabil faţă de mine?
- Am încredere că persoana aceea ÅŸtie ce vorbeÅŸte, ca apoi să conlucrez cu ea ÅŸi nu să mă pun împotriva ei? Cu alte cuvinte, încerc să dovedesc că greÅŸeÅŸte sau încerc să o fac să se simtă “comod”?
- Accept că ceea ce spune persoana aceea este important pentru ea, chiar dacă nu pare important pentru mine? Cu alte cuvinte, îi validez sau îi neg grijile?
- Sunt capabilă să susţin răspunsul meu, pentru a evita să fac declaraţii categorice?
- Sunt pregătită să recunosc când nu am un răspuns ÅŸi sunt capabilă să ofer alte variante de găsit răspunsuri, inclusiv să fac legătura persoanei respective cu altcineva, mai în temă?
Să ofer sfaturi înseamnă câteodată să pun multe întrebări, ca să reuÅŸesc să dau sfatul potrivit nevoii persoanei respective. Contrar aparenÅ£elor, a oferi sfaturi implică să asculÅ£i mult.
Când trăiesc cu adevărat empatic, sunt atentă la nevoile ÅŸi sentimentele altora, chiar ÅŸi când copiii mei nu sunt acolo să-mi vadă reacÅ£iile. În acest fel, îmi îndeplinesc propriile nevoi pentru autenticitate ÅŸi confort. Copiii mei, ca orice alÅ£i copii, percep foarte bine ÅŸi simt falsele aparenÅ£e; chiar dacă n-au văzut reacÅ£ia mea nepăsătoare, ei simt disconfortul meu ascuns.
Auto-empatia
La sfârÅŸit, dar cu siguranţă nu în cele din urmă, mai este o persoană pe care trebuie să o iau în considerare în această ecuaÅ£ie a empatiei: eu însămi. Vreau să fiu mai conÅŸtientă de propriile sentimente ÅŸi nevoi de substrat. Am mai multe de oferit altora când am grijă de nevoile mele mai întâi. Pot începe indeplinindu-mi nevoia de auto-acceptare: Da, nu sunt perfectă. Nu pot fi întotdeauna empatică faţă de familia mea ÅŸi de ceilalÅ£i. Sunt zile când sunt obosită ÅŸi nerăbdătoare, nu am energia să fiu părintele care îmi doresc să fiu. Câteodată sunt iritată de soÅ£ul ÅŸi copiii mei. Nu sunt nici părintele perfect, nici soÅ£ia perfectă, nici un membru perfect al societăţii ÅŸi nu trebuie să mă forÅ£ez să fiu perfectă. Trebuie doar să fac ce pot eu mai bine cu fiecare ocazie în parte. Dacă pot să fiu blândă cu mine însămi, atunci pot să fiu blândă ÅŸi cu cei din jurul meu, ÅŸi reciproca. În plus, ca ÅŸi Empatica din film, folosind prea multă energie ÅŸi aproape murind în încercarea de a salva un membru al echipajului Star Trek, nu pot să mă plimb relaxată, dacă simt durerea altora. AÅŸ înnebuni să fac asta. În asta trebuie să-mi găsesc un echilibru.
Nevoile mele pentru comunitate, respect reciproc ÅŸi respect de sine mă fac să-mi cultiv o mentalitate de sat, care se extinde din inima mea, peste casă, comunitate ÅŸi mai departe. Copiii mei văd cum empatia poate să se extindă dincolo de nucleul nostru familial. Fiind empatică faţă de mine ÅŸi ceilalÅ£i, pot, în felul meu modest, să creez ÅŸi să răspândesc pacea ÅŸi armonia în lume.